Nu m-am mişcat de la 2 Mai de o lună şi jumătate. În fond, sunt acasă la mine şi am în jurul meu numai prieteni, căci de 24 de ani, de când petrec vara aici, m-am înconjurat de oameni care mă iubesc. Fidot (foto 1) e lipovean adevărat. Îi lipseşte doar pofta exagerată de băutură. Sigur, mai stăm noi la „una mică”, dar în general răspunde la chemarea mea la orice nevoie. Într-o casă în care femeia este singură ai nevoie şi de un om de nădejde la greu. Fidot îşi împarte ziua între casa sa, în care o îngrijeşte pe soţia bolnavă, găteşte, spală şi a mea: urcă pe bicicletă şi vine să-mi aranjeze curtea.
Prietenii mei buni Anca şi Vasile au împlinit 40 de ani de căsnicie. Generoşi cum sunt, au organizat o petrecere cu cei mai apropiaţi prieteni. Unde? Într-un loc superb, Balcic, într-un frumos hotel pe malul mării. Sigur, e vorba tot despre Marea Neagră, dar litoralul cu pricina este cu totul diferit de al nostru. Aici marea este străjuită de pereţi uriaşi de calcar, împodobiţi cu o vegetaţie fantastică. Au ales acest loc minunat şi pentru că se iubesc, şi pentru că amintirea celor 40 de ani de viaţă împreună le este scumpă. Ne-am întâlnit aici 18 oameni care gândesc la fel, care se apreciază şi care-i iubesc pe Anca şi pe Vasile.
S-au cunoscut din tinereţe, căci locuiau în acelaşi cartier. I-a legat pasiunea pentru muzică şi pentru frumos. Asta mi-a mărturisit Gabriel Dorobanţu, cel care i-a asigurat succesul uriaş compozitorului Dumitru Lupu cu „Gara mică”. Eu l-am cunoscut mai puţin, dar l-am apreciat mult pentru talentul şi pentru calitatea creaţiilor sale. Mitică, cum îi spuneam noi, a fost un artist adevărat. A căutat toată viaţa valoarea şi s-a străduit să facă parte din lumea ei. Talentul nu i s-a părut suficient, şi mereu a dorit să se perfecţioneze. Dirijor, profesor universitar, membru în Uniunea autorilor de film, creator al Festivalului „Mamaia copiilor”, autor de spectacole muzicale şi radiofonice. Neobosit creator de şlagăre ce ne-au încântat ani întregi sufletul.
Cât mi-ar fi fost de greu, căci eu eram la Constanța, am acceptat invitaţia unui impresar de a pleca pentru un singur spectacol până la Augsburg, în Germania. Avionul aterizează la München şi mai faci 80 de kilometri până acolo. Mihai, căci aşa îl cheamă, un bărbat la vreo 45 de ani, cu zâmbetul pe buze, mi-a fost simpatic din prima clipă. Restaurantul său, cochet, într-o clădire cu obloane pictate şi ornat cu zeci de mușcate, ne-a plăcut, căci eram cu Arșinel. „Restaurantul românesc”, aşa se cheamă, spaţios, ne face o impresie bună. Hotelul unde ne-am cazat, de asemenea.
Ne vedem cu 2 Mai o dată pe an, şi întotdeauna cu mare plăcere. Având în vedere că sosim în acest loc în luna iunie, ne aşteaptă cu o ploaie de flori. Ţăranii de aici s-au schimbat mult faţă de anii ‘90, când i-am cunoscut eu prima oară. Înainte ştiu că aici veneau în vacanţă doar cei cu mai puţini bani sau cei care nu voiau să se ploconească pe la hoteluri pentru o cameră. Satul acesta le oferea o curte, un peşte proaspăt şi seri liniştite, fără sunete disperate de discoteci. Ba, după cum am aflat, se legau prietenii care durau ani. Azi, 2 Mai a devenit o adevărată staţiune, care se deosebeşte de altele prin liniştea care a rămas şi a atras o avalanşă de turişti familişti. Localnicii şi-au transformat casele, le-au înnoit, le-au dotat cu băi moderne, iar curţile au devenit părculeţe de flori. Numai peşte proaspăt nu mai ajunge la atâţia turişti, căci îl achiziţionează restaurantele.
Acum două săptămâni, strănepotul meu a împlinit 1 an! O minune! Cadoul cel mai important pe care l-a primit a fost botezul mării. Iubeşte apa, şi încă de foarte mic a fost dus la piscină. Numai biata maică-sa ştie câte călcâiaşe s-au căţărat pe faţa sa şi câte ţipete de bucurie i-au străpuns urechile. Noroc că Buru, nepoata mea, este răbdătoare, blândă, şi băieţelul acesta o face fericită. Damian a fost înconjurat în această vacanţă de multă iubire. Abia a început să meargă de trei săptămâni, şi deja o ia la fugă, de ţi-e greu să-l prinzi din urmă. Gângureşte tot timpul şi se vede că arde de nerăbdare să comunice cu cei din jur. Desigur, nu mai este mult timp până când ne va ameţi cu vorbele.
Anii, profesia fac între oameni legături definitive, mai ales în domeniul nostru, unde terenul este sensibil, delicat, căci se lucrează cu sufletul, concurența este mare şi evidentă, publicul răspunde spontan cu aprecierea sa şi diferenţiază actorii. Şi totuşi se leagă prietenii, căci greutăţile pe care le întâlnim sunt comune şi mereu întinzi sau ţi se întinde o mână la nevoie. Generaţia noastră a trecut prin multe: săli îngheţate, hoteluri amărâte, trenuri cu brâu de gheaţă la „fereşti”, vai de capul nostru! Tu, artist însă, trebuia să arăţi bine, să fii vesel, să-l distrezi pe spectator, ca şi cum totul în jur era perfect. Aşa am cunoscut-o pe Paula - Paulici - sau, mai tandru, cum îi spuneam noi, „Măzărica”. Subţire ca un lujer de crin, blondă, cu graţie de fecioară, veşnic prietenoasă şi îndatoritoare. Era mereu distribuită, căci îşi dădea silinţa să fie folositoare.