În sfârșit, spectacolul e gata! La 21 ianuarie a avut loc premiera la piesa „Chiriţa la Iaşi”, de Vasile Alecsandri. Formula scurtă, gândită pentru tineri și copii, este urmărită cu atenție și apreciată pentru hazul ei debordant. Am fost inspirată atunci când l-am invitat la teatrul nostru pe Dan Tudor, un regizor tânăr, cu o fantezie extraordinară. E o plăcere să lucrez cu un om talentat, prietenos, care-ţi dă încredere în ceea ce pregătești. Cred că v-am mai spus că teatrul nu este numai un efort de memorare a unui text, cel mai importantă este însuflețirea textului respectiv. Spectatorul trebuie să aibă sentimentul că textul este gândit de actor în acea clipă spontan și cu dăruire. Am avut ca parteneri actori foarte tineri. Aristița și Calipsita, fiicele Chiriţei, sunt interpretate de două studente frumoase și inteligente, Raluca și Ramona (foto 1). Alți doi tineri protagoniști, Florin și Adi (foto 2), sunt tot de la Facultatea de Teatru. Alte roluri importante sunt jucate de doi remarcabili cântăreți de operă, Andrei și Dani, cunoscuți din mai multe spectacole ale noastre. Conu’ Bârzoi se bucură de interpretarea unui extraordinar cântăreț de operă, înzestrat cu un real har actoricesc, Victor. Guliță, odrasla alintată a Chiriţoaiei, este jucat de Dani, care cântă și joacă la teatrul nostru de mai mulți ani. Și după toate acestea veți admira echipa noastră de balerini (foto 3), toți absolvenți ai Școlii de Balet, care evoluează într-o avalanșă de dansuri clasice, de la vals la cotilon și mazurca. Costumele semnate de Viorica Petrovici sunt o încântare, o armonie superbă de culori inspirate de epoca respectivă. Coregrafia este asigurată de domnul Soare. Sigur că succesul nostru, al artiștilor, este întotdeauna susținut de colectivul nostru de muncitori ai scenei, electricieni, sonorizatori, cabiniere, fără de care n-ar fi posibil un spectacol mare. Premiera a avut un succes deosebit, aplauze fără de număr și multe flori. Datorită grijii deosebite a directoarei noastre, doamna Smaranda Bunea, pornim mai departe în realizarea următorului nostru spectacol: „Harap-Alb”.
M-ați auzit des vorbind despre Chirița lui Alecsandri. De ce? Pentru că personajul acesta a jucat un rol de mai multe ori în viața mea. Încă din anul doi de facultate, când trebuia să pregătim un monolog la clasă, i-am propus domnului profesor „Chirița în voiaj”. A rămas surprins. „Păi bine, domnişoară, te-am luat la clasă pentru Andromaca, și dumneata vrei să joci «Chirița»?”, m-a întrebat el. Mi-a dat să fac un monolog cu povești pentru fetițe de Arghezi. Sigur că l-am învățat și pe acela, dar am pregătit foarte serios şi „Chirița în voiaj”. A acceptat să-l asculte, și până la urmă a hotărât și realizarea în semestru doi a întregului text al lui Alecsandri. Într-o zi m-am întâlnit pe culoar cu superba doamnă Dina Cocea, care m-a întrebat și ea uimită: „Ce-ți veni ție să pregătești «Chirița»? Asta a jucat Draga Olteanu!” Între mine și Draga, la ora aceea, era o deosebire ca de la cer la pământ - eu aveam talia 64 cm și niște picioare de invidiat. Nu m-am descurajat și, la final de an, comisia în care era și doamna Cocea mi-a dat nota 10. Au trecut anii, am fost repartizată la Brașov, unde s-a pus în scenă „Chirița” pe care o juca o veche actriță, Jeni Moruzan. Eu o interpretam pe Luluța, zvăpăiata ei nepoată. Urmează concursul tinerilor actori pe țară, și Luluța mea ia premiul I. Mai trec iarăși anii și, într-o bună zi, doamna Smaranda Oţeanu, pe atunci fondator și director al Operei Comice, îmi propune să joc, ce credeți?, „Chirița”. Pentru mine nici că se poate mai mare fericire. Am jucat cu succes peste 80 de spectacole, cred într-o versiune mai modernă, căci cu siguranță acest personaj la mine nu avea clasica imagine - rotofee și cu negi pe nas, ci o femeie inteligentă, cu mintea ascuțită, care visa ascensiunea pe scara societății. Și de data aceasta, Chirița mea a avut succes. A venit vremea când, spre uimirea mea, a luat ființă Teatrul „Stela Popescu”, care are în proiectul său repertorial ideea de a oferi copiilor și tinerilor o premieră pe lună. Am început cu „Lampa lui Aladin” și iată că acum, în ianuarie, avem premiera spectacolului „Chirița la Iași”, de Vasile Alecsandri. De data aceasta, muzica semnată de Vlad Roman, și într-o distribuție excelentă pe scena Palatului Copiilor - Sala Mare. Costumele le semnează Viorica Petrovici, o artistă faimoasă. Echipa de balet dansează vals, cotilion, mazurca. Regizorul Dan Tudor, cu fantezia sa debordandă, vă va convinge de succesul acestui text clasic. Vă așteptăm la spectacol!
Când ninge, e o frumuseţe! Gerul păstrează zăpada albă strălucitoare şi, dacă nu bate vântul prea tare, e chiar ca în poveste. Pe trotuar nu se poate circula, iar maşinile par căpiţe înalte de fân cu căciulă albă. E adevărat că. dacă trebuie să mergi zilnic la serviciu. îţi piere romantismul şi tragi câte-o vorbă grea împotriva celor care trebuiau să ne cureţe drumurile la vreme. Dar să nu îl mâniem pe Dumnezeu. Mai trebuie să ne bucurăm şi de iarnă. În ultimii ani, cam cinci, nu am avut de ce să ne plângem, căci ningea o noapte, şi a doua zi soarele transforma raiul alb într-o mocirlă dezgustătoare care ne făcea viaţa antipatică. În amintirile mele de acum 40 de ani, iarna era chiar iarnă. Începea în noiembrie şi se mai topea zăpada la sfârşit de februarie. Nu simţeam frigul şi ne bucuram de zăpada pufoasă, de săniuţe, de patine, de schiuri. Pentru că eram mai tineri, nu ne speria frigul, deşi nici încălţări mai bune nu aveam şi nici atâtea căciuliţe şi fulare. În anii ’53-’54 eram la Braşov şi sus, în Poiană, se desfăşurau Jocurile de Iarnă - Olimpiada Tineretului. Chiuleam de la şcoală şi din zori urcam pe curmătură (un drum mai scurt, dar abrupt) spre culmile Poienii ca să asistăm la întrecerile fantastice de schi, de patinaj, de bob. Nu ştiam de foame, nu ştiam de sete şi nici de frigul care ne învineţea urechile. La întoarcerea acasă ne aşezam cu fundul pe serviete şi ne dădeam drumul la vale pe pârtia de slalom. Servieta mea era vânătă, căci o vopsise mama cu cerneală albastră, şi când coboram rămânea în urmă o dungă întunecată. A trebuit s-o aruncăm până la urmă, şi uite aşa m-am ales eu cu o servietă nouă. Biata mama! Din toată sărăcia unui salariu de învăţătoare îmi tricota noaptea un pulover cu gât răsucit, un şal gros şi o căciuliţă cu urechi sau îmi dubla un paltonaş cu vatelină, tot de ea cusut. Într-un an a crescut iepuri şi mi-a făcut un paltonaş de blană. Pe una dintre mâneci s-a nimerit o codiţă. Mă trăgeau băieţii de codiţa simpatică, râzând, şi repede s-a ales praful de paltonaşul meu. Nu conta! Mie viaţa mi se părea frumoasă. Sfânta copilărie - lipsită de griji!
Am avut un sfârşit de an absolut fabulos. Că a fost Crăciunul nu-i mare lucru, că am avut Revelionul este firesc, dar nu uitaţi că tot în această perioadă am împlinit 81 de ani. E şi greu, dar şi uşor dacă te obişnuieşti din timp cu gândul. V-am povestit că am plecat pe 20 decembrie la Nürnberg ca să-mi văd strănepotul. Am ajuns noaptea târziu şi, a doua zi, surpriză! Cuscra mea, Doina, o fată de aur, mi-a organizat sărbătoarea de 21 decembrie. S-au strâns douăzeci de persoane, în majoritate prieteni de-ai noştri, că de mulţi ani, până şi în Germania, am mulţi fani. Petrecerea a avut loc la un restaurant mexican condus de o româncă, o fată harnică din Mediaş, care, după multe neajunsuri, s-a stabilit la Nürnberg şi a reuşit să-şi găsească norocul prin muncă şi curaj. A fost o seară minunată, am mâncat specialităţi mexicane cu vestita fasole neagră, dar şi cu multe fructe de mare, care mie, personal, îmi plac foarte mult. Am râs, m-am distrat şi am încheiat petrecerea cu glume picante şi tequila dulce. Acum, când îmi amintesc seara aceea alături de hărnicuţa medieşeancă, îmi dau seama ce noroc am avut în viaţă să pot să văd locuri frumoase, să cunosc oameni deosebiţi şi să mă bucur de stima lor. În ultimă instanţă, aplauzele sunt doar un semn de apreciere imediată, dar ceea ce rămâne în sufletele oamenilor peste ani este adevărata noastră avere sufletească. Sunt fericită că viaţa mi-a oferit şansa de a intra în inima oamenilor, de a le dărui bucurie, iar eu, la rândul meu, să primesc atâta recunoştinţă. Mă rog la Bunul Dumnezeu să-mi dea zile şi putere să ajut oamenii să fie fericiţi. Teatrul este o şcoală şi un medicament, iar eu, slujitorul lui, aş vrea să fiu oamenilor de folos.
Este cu adevărat un sentiment extraordinar. Nu l-am cunoscut, căci am fost o mamă dăruită din dragoste, și vă asigur că starea este cu totul alta. Am adoptat-o pe fiica mea la 17 ani - om în toată firea, iar atunci când la rândul său a născut eram atât de ocupată, că bietul copil - Burulețul nostru - nu s-a bucurat prea mult de prezența mea. Nici măcar bunică adevărată nu am fost. Asta nu înseamnă că nu le-am iubit și nu le-am ajutat cum trebuie. Din fericire, a venit vremea când și Buru, la rândul său, a devenit mamă, iar eu... străbunică! Ei bine, chiar este o stare cu totul aparte! Mica ființă care te privește cu ochi curioși, parcă dorind să te cunoască și să te înțeleagă, îți răscolește sufletul, îți trezește o iubire aparte, o dorință de a o strânge în brațe și de a o ocroti pentru totdeauna. Cei doi părinți, Buru și Daniel, sunt minunați și fericiți. Am fost în Germania să-i văd și, bine-nțeles, să admir minunea, căci un copil la 6 luni este o adevărată minune. De unde știe o mamă, cum ghicește ea nevoile micii vietăți, ca la cel mai mic scâncet să-l strângă la piept, să-i dea lăpticul pe care-l dorește sau cine știe ce altă nevoie? Am toată admirația pentru părinții care au devenit Buri și Daniel. Amândoi se dedică total noului „stăpân” care le face viața fericită. Am avut o săptămână frumoasă, bucurându-mă de această imagine fără să-mi doresc altceva. M-am întors acasă cu sufletul împăcat că familia mea are un urmaș ce va avea un viitor minunat. Am „furat-o” și pe cuscra mea câteva zile și am adus-o la București ca să-i schimb peisajul, căci altfel nu mai contenește să-l admire pe micul Damian. Poate o cură de teatru i-ar prinde bine...
Am fost în Moldova. Aş spune în Moldova mea, căci amintirea ei nu m-a părăsit, deşi eu am părăsit-o în 1942, în refugiu în România. La ora aceea, tata era în Siberia de doi ani şi întoarcerea ruşilor cu războiul peste Basarabia ar fi fost pentru noi moartea sau surghiunul. Unde? Cine mai ştia unde era tata... De altfel, nici n-am ştiut nimic de el 18 ani. Altădată am să vă povestesc necazurile acestei perioade în care pe obrazul basarabenilor rămaşi au curs lacrimi fierbinţi. După Revoluţie am fost în câteva turnee la Chişinău cu mare succes şi m-am întâlnit cu cele câteva rude care mi-au mai rămas, dar, de data aceasta, lucrurile au decurs cu totul altfel. Am primit o invitaţie din partea TV Moldova, printr-o superbă domnişoară Marina Afanas, de a face o întâlnire cu publicul din Chişinău, care a avut loc la Teatrul Satiric „Ion Luca Caragiale”. Nu era un spectacol, ci o ocazie de a ne cunoaşte, de a răspunde la întrebările curioase ale publicului despre viaţa unui actor, mai ales dacă acesta este basarabean şi a primit şi onoarea de a fi socotit Artist al Poporului din Moldova. E o deosebire între a juca un rol sau a susţine o întâlnire faţă în faţă cu publicul. Aveam în sală 450 de oameni curioşi. Până la urmă, secretul este sinceritatea. Alături de mine, pe scena unde erau doar două fotolii, era directorul teatrului, domnul Alexandru Grecu (foto 1), pe post de mediator. Cine este Alexandru Grecu? Este fondatorul acestui teatru care împlineşte 25 de ani, deţine o clădire nouă construită din străduinţa sa şi a unei trupe de actori cu un repertoriu vast şi nenumărate premii internaţionale. Au lăsat urme de excelenţă în toate colţurile lumii şi continuă să viseze la o viaţă culturală care să unească cele două maluri ale Prutului. Am stat de vorbă cu oamenii două ore (foto 2), am răspuns la zeci de întrebări despre viaţă, teatru, succes, despre amintirile amare ale copilăriei, când nici nu visam să am un pom de Crăciun sau o stea împodobită ca să pot colinda. Toate jucăriile noastre erau din hârtie creponată colorată. Azi, copiii au alte pretenţii. Am încheiat discuţiile cu un mic show, spre deliciul ascultătorilor, care m-au aplaudat fericiţi. Le-am urat „La mulţi ani!”, „Crăciun fericit!” şi am promis că voi susţine proiectul domnului Grecu, de a crea o reală schimbare de artă teatrală între cele două lumi de visuri româneşti.
Era în ajun de 1 Decembrie şi a picat pe neaşteptate o invitaţie pentru un spectacol la Londra. Am presupus că e vorba despre sărbătoarea noastră naţională. Surpriză la aterizare! La scara avionului ne aştepta un tânăr simpatic care vorbea moldoveneşte. Întreb curioasă: „De unde eşti?”. „Din Suceava”, zâmbește el. Și ne-am şi împrietenit. După un drum de o oră cu mașina, a parcat în curtea unei clădiri mari pe care scria „Restaurantul Cristal”. Să vă spun sincer, nici mie, nici lui Arşinel nu ne prea tihneşte să jucăm la restaurante, dar cum să mai dai înapoi? Am luat masa de prânz cu miel la ceaun şi cu mămăliguţă aurie alături cu castraveciori muraţi. Apoi, câteva ore de odihnă. Programul începea după ora 8:00 seara, iar Londra putea să ne aştepte până a doua zi, că o mai văzusem de vreo trei ori. Ne-am adunat din nou la restaurantul mare şi elegant, unde ne aştepta o echipă de tineri care, de la patron până la ultimul bucătar, păreau aduşi din sala de fitness. Sportivi cu siguranţă, toţi supli, frumoşi, amabili şi numai zâmbet. Spectacolul a decurs în cele mai bune condiţii: staţie performantă, lumini adecvate, iar publicul, o minune. Programul nostru se adresează unui public elevat, la curent cu problemele de actualitate ale ţării, în general cu mult umor. Nu că mă laud, dar a fost un succes fulminant. Ni s-a demonstrat încă o dată că niciunul dintre cei 50 de ani de muncă pe ogorul divertismentului românesc nu a fost în zadar. Ne-au considerat idolii lor, pentru că le-am bucurat sufletul atâta vreme. Aplauzele lor sunt o dovadă de recunoştinţă care ne face fericiţi. Am adormit pe la 3:00 noaptea, rupţi de oboseală, dar cu inima plină de bucurie. A doua zi am făcut turul oraşului cu celebrele sale poduri (ştiaţi că Big Ben-ul este numele clopotului mare şi nu al turnului?), am revăzut catedrala uriaşă cu creneluri gotice unde au fost încoronate cele două mari regine ale Angliei, Victoria şi Elisabeta. Am revăzut Catedrala Sf. Paul, unde a avut loc nunta Prinţului Charles cu frumoasa Diana, strălucitor de albă şi europeană, şi am aflat că uriașa cupolă este o copie perfectă a celei de la Vatican. Londra este un oraş curat, era şi o zi inundată de un soare uriaş, dar ca orice capitală a lumii, cu un trafic înspăimântător. Ne-am simţit bine, şi seara am plecat cu avionul spre Bucureşti. A doua zi, la ora 10:00, aveam spectacol, dar nu mi-am mai amintit de oboseală.