Într-o bună zi, după ce abia terminasem un spectacol şi începeam o lectură la „Chiriţa” lui Alecsandri, a sunat telefonul. Am ridicat receptorul nu prea bucuroasă, dar nu ştiu ce din tonul domnului care mă contacta m-a făcut să-l ascult. Apelul venea din Moreni şi mi-a amintit de timpurile foarte îndepărtate, când acest oraş era înscris în agenda tuturor impresarilor şi, inevitabil, a artiştilor. Mi-am amintit, de asemenea, că unul dintre cei mai dragi oameni inimii mele, George Mihăiţă, s-a născut aici. L-am cunoscut când tocmai terminase Institutul de Teatru şi făcuse un succes formidabil cu filmul „Reconstituirea”. Într-o secundă mi-a venit în minte ce a însemnat oraşul Moreni pentru tinereţea mea, şi am acceptat invitaţia. Era vorba despre o întâlnire cu câteva personalităţi literare ale oraşului, cu ocazia unei lansări de carte (foto 1). Domnul Adrian Stângă (foto 2), poet şi scriitor, aducea în faţa asistenţei un volum de versuri de iubire şi, de asemenea, o carte ce consemnează fenomenele culturale din oraşul său încă din 1925. Ce căutam eu aici? În această carte figurau multe dintre spectacolele ce au avut loc la Moreni încă din vremea comunistă, care dovedesc că în această localitate mică, ce a fost marcată puternic de dezvoltarea serioasă datorată prezenţei petrolului (Moreniul este prima localitate din Europa şi a treia din lume unde a început extragerea petrolului), a existat întotdeauna o preocupare continuă pentru cultură. Nu întâmplător, la adunarea noastră au participat câţiva intelectuali de marcă ai oraşului: domnul profesor Cristian Crăciun, prof. Gheorghe Corcodeică, prof. de istorie Ion Stoica şi domnul Vali Niţă, jurist, care nu numai o dată a cochetat cu condeiul. Întâlnirea a avut loc la Biblioteca Centrală, un spaţiu invadat de mii de cărţi, şi sub atenta găzduire a doamnei profesor Daniela Călinet. Această femeie superbă întreţine cu pasiunea sa flacăra strălucitoare a spiritului din oraşul Moreni. Tot ea a înfiinţat grupul Art Canto Morena, ai cărui elevi, Antonio Pican şi Cosmina Pupezescu, ne-au oferit la final un mic recital încântător (foto 3). Am vorbit, am depănat amintiri, am aflat proiecte viitoare de la domnul viceprimar Tocan Constantin şi am aflat cu bucurie că tot complexul Club Flacăra 2, locul spectacolelor noastre, va fi complet refăcut. Am aflat că în Moreni are loc o continuă activitate scriitoricească, că mulţi artişti s-au născut la Moreni şi ţin legătura cu oraşul natal. Am plecat de acolo bucuroasă că am petrecut o zi superbă.
Am avut o săptămână foarte grea. De obicei, nu mă sperii de muncă, dar peste toate obligaţiile obişnuite, săptămâna aceasta mi-a murit un foarte bun prieten, Nicolae Licareţ (foto 1). Muzician de valoare, director artistic al Filarmonicii „George Enescu”, s-a stins după o grea suferinţă şi a lăsat în urmă o soţie îndurerată, un băiat, şi el pianist de excepţie, şi pe noi, toţi prietenii săi. S-a întâmplat tocmai acum, când se apropie Crăciunul, sărbătoarea sfântă, socotită a bucuriei, a fericirii. Ne vedeam întotdeauna la noi sau la el, petreceam bucuroşi sfârşitul unui an, când ne număram cu mândrie realizările. Ne cunoşteam copiii, pentru că ani şi ani la rând i-am urmărit crescând şi devenind oameni realizaţi. Andrei Licareţ, fiul lui Nicuşor (foto 2), de mic încă s-a aplecat asupra pianului. Datorită talentului său excepţional a urmat şcoli de specializare ca bursier în diferite oraşe ale lumii. Nicuşor Licareţ - chiar dacă nu frecventaţi Filarmonica și nu-l știți - a fost un mare artist. El a dus numele acestei ţări peste tot în lume alături de marele naist Gheorghe Zamfir (foto 3). Am fost şi eu după ei în Australia şi mi s-a povestit cum oraşul Sydney i-a primit cu panouri uriaşe care anunţau evenimentul. La vestita operă de acolo, ea însăşi operă de artă, s-a amenajat special pentru cei doi mari artişti un sistem de audiţie performant, şi succesul a fost formidabil. Peste tot unde au cântat Nicuşor şi Gheorghe au fost aplaudaţi în picioare minute în şir. Adăugaţi la aceasta cariera excepţională de organist şi pianist a domnului Nicuşor Licareţ. El a oferit spectatorilor concerte minunate şi o serie de CD-uri cu creaţii ale marilor compozitori clasici, de-ar fi să-l numim doar pe Beethoven, şi a fost unul dintre realizatorii Festivalului Internaţional „George Enescu”. S-a mai înscris o stea pe cerul albastru, plecată din pleiada marilor artişti români. Dumnezeu să-l odihnească!
Am mai fost la Madrid și nu mă satur să „respir” unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, unde fiecare clădire îți vorbește în limbajul istoriei, cu arhitectură superbisimă ce te uimește, cu ansamblurile statuilor din marmură, peste tot fiecare colțişor vorbește despre o lume a civilizației de mult trecute, păstrată cu grijă și lăsată moștenire urmașilor săi. Am văzut pentru a nu știu câta oară arena celebră unde toreadorii se luptau cu taurii furioși, dar nimeni nu ne-a explicat de ce jocurile acestea crude, acum interzise, erau atât de iubite de spanioli. Se spune totuși că în anumite orașe din Peninsulă luptele cu tauri se practică și acum și stârnesc același entuziasm între spectatori. Nu înțeleg… Vă amintiți de atacul mișelesc de la Gara Atocha? Astăzi a devenit un loc de pelerinaj în amintirea victimelor care au sfârșit acolo. Eu am văzut gara și înainte de atac. Era o grădină imensă cu copaci și flori exotice, închisă ca o seră. Am văzut și faptul că pe băncile gării se odihneau cei fără de adăpost și aveau sentimentul că dorm în aer liber. Din păcate, printre ei erau mulți români… Am văzut din nou schimbarea gărzii la Palatul Regal și alături, Opera, sala care a adăpostit emoțiile celor mai mari artiști din lume. Am vizitat din nou Piața Puerta del Sol, și de data aceasta am aflat că sub metroul care înainte unea periferiile Madridului, purtând spre centru turiștii, astăzi a apărut un tren subteran care te poartă în 20 de minute în centrul orașului. Curat, civilizat, cu program de comunicare modern, o plăcere. Am revăzut cele două siluete celebre, Don Quijote și Sancho Panza, ce ne amintesc de poveștile celebre ale lui Cervantes. Prado, muzeul pe care nu-l poți ocoli, adăposteşte multe dintre cele mai renumite lucrări de artă ale lumii. Am fost pentru a cincea oară în Spania, și vreau să vă spun că nici acum n-am reuşit să descopăr toate minunile ei, de la Palatul Aranjuez, apoi Toledo și minunatele dovezi ale civilizației iberice.
Teatrul „Stela Popescu”, deși nu a împlinit decât un an, are trei trofee internaționale: Placheta de onoare a Asociației Europene a Festivalurilor de folclor de la Veliko Târnovo, septembrie 2016, Trofeul Romanima al Festivalului de la Nürenberg și iată, acum, la Viena, la 3 noiembrie, am primit „Grand Prie” (Marele Premiu) al Festivalului Internațional Vienna Stars pentru folclor, dans și muzică, a XIV-a ediție (foto 2). Acest festival pentru copii și tineret este sub patronatul UNESCO. În luna mai, anul viitor, vom organiza noi înșine un asemenea festival la București. Problema păstrării autenticităţii folclorului constituie pentru fiecare ţară o necesitate în vârtejul acesta de globalizare. Acum, când informația circulă cu viteza luminii, păstrarea identităţii naționale devine o problemă de prim rang. Grija noastră trebuie să fie în educația copiilor pentru a-i face să înţeleagă ce ne definește ca români, câtă frumusețe ne reprezintă muzica, dansul și poveștile neamului. La Festivalul de la Viena, anul acesta s-au prezentat Rusia, Polonia, Ucraina, Armenia și câțiva soliști singulari. Noi, ca un teatru serios ce suntem, ne-am prezentat cel mai bine. Mirarea mea a fost că Rusia, care de obicei în festivaluri se prezintă excelent, de data aceasta a fost sub nivel. Ucraina, cu o echipă de tineri moderni, a adus un mesaj de pace foarte apreciat. Să nu credeți că mă laud, dar spectacolul nostru a fost cu adevărat excepțional. Am început cu o suită de dansuri populare pline de temperament, cu două grupuri de cântăreţi cu glasuri remarcabile care, de asemenea, au impresionat prin calitatea vocilor și a pieselor interpretate și, în final, dansul „Căluşarii”. Care a ridicat juriul în picioare! Să vă spun sincer, eu am lăcrimat. Mi-am amintit cum acest dans a purtat pe tot globul numele României. Ritmul drăcesc al echipei de dansatori (foto 1) i-a uimit pe cei prezenți. Teatrul nostru are o echipă de artiști autentici cu care ne mândrim. Îi vom convinge pe copiii care ne urmăresc în spectacole că neamul acesta are un trecut valoros, că folclorul trebuie păstrat, pentru că ne definește și ne deosebește de celelalte popoare.
E clar pentru mine că, atunci când călătorești în străinătate, oricât de conștiincios ai fi, chiar și a treia sau a patra oară descoperi lucruri noi. Dumnezeu pe mine m-a ajutat să călătoresc foarte mult. Am văzut cele cinci continente și majoritatea celor mai vestite capitale. Săptămâna trecută, cu o echipă de 30 de artiști, am poposit, cu spectacolul „Ole, Spania!”, în această peninsulă însorită. Este știut faptul că Barcelona, orașul în care am aterizat, este de o rară frumuseţe. La poalele Muntelui Montserrat pornești cu telefericul până la mănăstirea vestită din vârful lui. Apoi continui pe o lungă alee străjuită de statui din marmură cu teme biblice, de unde vei vedea în depărtare marea cea mare. Am revăzut pentru a cincea oară Sagrada Familia, care încă nu și-a găsit finalizarea, dar în continuare este înconjurată de interminabile cozi de vizitatori. Pe cei care n-au fost niciodată îi sfătuiesc să meargă pe drumul creaţiilor lui Gaudi, casele frumoase, Parcul Güell, placat în faianță colorată și multe alte minuni.
Cu vârsta se schimbă relația noastră cu televiziunile, ziarele sau cu radioul. Unele solicitări le refuzi, altele le accepți ori ca să-ți promovezi o acțiune, ori din simpatie pentru cel care te solicită. Pe Iuliana Marciuc (foto 1) o cunosc de când era copil. Mama sa, o femeie superbă, atrăgea atenția tuturor și era prezentă mereu la spectacolele noastre. Iuliana cea mică era, de asemenea, una dintre spectatoarele noastre credincioase, și foarte de tânără a devenit o bună moderatoare de televiziune. Cum puteam s-o refuz?! Ne-am întâlnit la mine acasă și am sporovoit în voie. Aveam despre ce să vorbim. Mai ales că tema era Basarabia, de unde tocmai ce venise de la o emisiune. La sfârșit am privit fotografiile cu copilul său, David, și chiar mi-a făcut mare plăcere. În aceeași zi m-am întâlnit și cu doamna Fântânaru (foto 2), realizatoare a sute de emisiuni ce aduc în atenția publicului misterul și secretele marilor actori pe care voi îi iubiți. Tocmai a pregătit o emisiune despre cel care a fost Jean Constantin. Cum puteam să nu depănez câteva amintiri despre el… Talentat, dar modest, mereu inspirat și un coleg ex-tra-or-di-nar! L-am iubit pe Jean pentru talentul său ieșit din comun, dar și pentru calitățile sale de om. Pedant, elegant, în ciuda rolurilor pe care le juca, și îndatoritor cu spectatorii, chiar dacă nu întotdeauna e plăcut să te tragă cineva de mână. Curtenitor cu doamnele și generos cu colegii. Am suferit aproape fizic când s-a dus Jean... Va lipsi pentru totdeauna, nu doar în vremea vieții noastre, din peisajul filmului românesc. Calitatea emisiunilor realizate de doamna Fântânaru îl merită pe Jean Constantin. Una dintre emisiunile pe care le apreciez este și „O dată în viață”. Deci o iubesc și pe Iuliana Tudor (foto 3), care, alături de producătoarea sa, Elise Stan, a reușit să realizeze o emisiune de mare longevitate, cu un rating de invidiat. Iuliana m-a invitat de mai multe ori pe platou și chiar mi-a făcut mare plăcere. Folclorul românesc autentic, cu zeci de costume superbe, dansuri pline de ritm și cântece din toate regiunile țării, care vorbesc curat despre viață, familie, dragoste. De copil încă, eu însămi am făcut parte din echipe de dansuri, atât la școală, cât și la liceu. Doamnele mele, vă iubesc pe toate trei și vă urez succes mare în continuare!
Deși abia m-am întors de la Constanța, unde am jucat două spectacole de succes cu „Aladin”, n-o să vă povestesc despre asta. Directorul Casei de Cultură a Sindicatelor unde am jucat este un om extraordinar. De ce? Pentru că rar am văzut o persoană atât de pasionată de activitatea sa. Aici, la Constanța, se petrec adevărate evenimente culturale, este o permanentă desfășurare de spectacole, începând cu Florin Piersic până la zeci de actori de nouă generație foarte talentați. Pereții în interiorul Casei de Cultură sunt colorați de sute de afișe, iar sala de 700 de locuri este mereu neîncăpătoare. Toate acestea se datorează domnului Gheorghe Ungureanu și pasiunii sale pentru tot ce se cheamă eveniment cultural, în general, și teatru muzical, în special. În loc de barurile care ocupă în multe, multe localități holurile caselor de cultură, aici sunt nenumărate săli ce găzduiesc activități culturale, dans, gimnastică, muzică (în special pentru copii). În biroul în care te primește tronează un acvariu impresionant cu pești aurii și alături doi papagali gureși în coliviile lor albe. Atmosfera de calm și de armonie te cucerește, iar o cafeluță și un pahar cu apă rece te așteaptă întotdeauna alături de zâmbetul cald al lui nea Gheorghiță. După ce s-au încheiat spectacolele și după ce artiștii noștri au oferit sute de autografe pe fotografii dinainte făcute, ne-a așteptat o surpriză: eram cu toții lihniți de foame, și nea Gheorghiță a hotărât: „Vă duc la Matei!”. Auzisem în vară despre acel loc păreri entuziaste, dar, sinceră să fiu, îmi era egal ce-o să mănânc. Ei bine, bombă! Pe malul mării, ale cărei valuri se izbeau de stânci cu putere, în Golful Agigea am văzut minunea. O locație împrejmuită de jur-împrejur cu lemn și sticlă ca să te poți bucura de priveliștea învolburată de-afară. Înăuntru, încălzire cu lămpi grațioase de gaz și pe pereți, obiecte casnice nostime, un bar bine garnisit și mese albe, strălucitoare. Servire impecabilă. Acest domn Matei, care a construit restaurantul pe fosta pescărie din Golful Agigea, are într-adevăr gust. Bravo! Am petrecut clipe frumoase, am mâncat pește, pește și iar pește, totul excelent gătit. Cu această ocazie am aflat și o rețetă grozavă. Unică. Ciorbă de pește numită „Storceag”. O ciorbă acrișoară de legume, dreasă cu smântână și mărar, în care se descoperă o felie generoasă de cegă. Să te lingi pe bot! La plecare am admirat încă o dată marea supărată pe noi că o părăsim și ne-am întors la București. Mulțumesc, nea Gheorghiță, pentru această zi minunată!
