Cu noul eveniment - Teatrul „Stela Popescu” - nu e de glumit. Programul pe care mi l-am propus este ambițios, divers și cere multă muncă. Am jucat deja două spectacole la Râmnicu-Vâlcea. Am programat un turneu la Constanța după ce am lansat oficial teatrul nostru la Sala Mare a Palatului Copiilor. Tot în această perioadă am fost cooptați în Forul Internațional al Festivalului de Folclor pentru Copii patronat de UNESCO. Noi înșine am inițiat un asemenea festival. Este absolut firesc să includem în programul nostru educațional folclorul pentru copii. Acesta va avea loc la sfârșitul lunii mai 2017. Poluarea care pândește la fiecare colț de stradă strică în mintea copiilor imaginea muzicii noastre tradiționale. Acum două săptămâni am lansat la Buzău programul „Un cântec care vindecă lumea”, dedicat copiilor cu dezabilități. Este un proiect în care ne deplasăm la căminele care-i adăpostesc pe acești copii cu un spectacol de muzică și dans pentru a-i bucura. La începutul lunii noiembrie vom participa la Festivalul Internațional de Folclor pentru Copii „Vienna Stars”, care are loc, evident, în capitala Austriei. Programul nostru are scopul de a interveni în educația copiilor cu acțiuni interesante, de muzică adecvată, cu echipa noastră de cântăreți de operă cu educație clasică (foto 1), cu grupul nostru de dansatori, care realizează dansuri de la baletul clasic la cel acrobatic (foto 2). Este o încântare să urmărești bucuria copiilor la aceste spectacole (foto 3), ei cântă în cor cu noi, aplaudă frenetic, iar artiștii noștri oferă la final, direct în sală, autografe. La premiera noastră de duminică, 9 octombrie, am avut oaspeți de seamă de la Primărie, precum și părinți, și profesori. Cei 800 de copii au fost primiți cu bomboane și cu baloane colorate și a fost o adevărată sărbătoare.
Aceasta este o expresie inventată de actori acum vreo 50 de ani. Pe vremea aceea, sălile de teatru erau pline și trebuia să stai la coadă săptămâni bune ca să poți obține bilete la un spectacol. La Teatru Național sau la Teatrul de Comedie. Se jucau autori clasici sau moderni, în interpretarea unor actori geniali ca Vasilica Tastaman, Ștefan Ciubotăraşu, George Con- stantin, Liliana Tomescu, o galerie interminabilă de mari talente, pe care îi urmăream cu sufletul la gură. Cam pe la sfârșitul lui septembrie începea o perioadă în care coada la casieriile teatrelor scădea. De ce? Începea gogoşariada, perioadă în care gospodinele puneau murături. Existau prin magazine diverse recipiente cu gogoșari sau castraveți, dar nici vorbă să aibă gustul pe care îl întâlneai în cămara româncuţelor harnice și pricepute din toate colțurile țării. Cea mai săracă dintre ele nu se lăsa până nu punea în cămară două-trei borcane cu castraveți în saramură, gogoșari în zeamă de oțet cu boabe de piper, usturoi și parfum de țelină. La cele mai avute, care se bucurau și de o cămară încăpătoare sau de becişor, butoiașul cu varză murată şi cele cu amestec de murături asortate așteptau să-ți bucure papilele gustative la masă. De multe ori lipsea fripturica de purcel, dar nu știu cum se face că ele, gogonelele, erau bune iarna și lângă o tocană de cartofi. Cele mai tinere dintre ele știau că dragostea bărbaților trece prin stomac. Deci ascultau cu interes rețetele explicate de mamă sau de mătușă ca să devină specialiste. Eu știam, de exemplu, că atunci când castraveții se pun în saramură, după ce i-am aranjat cu grijă în borcan cu mărar uscat, cu felii de țelină, căței de usturoi și fâșii de hrean plus doi-trei ardei iuți, sunt acoperiți cu apă fierbinte. Într-o zi, nașa mea, Anca Veselovski, mi-a spus: „Eu pun castraveții cu apă rece de la chiuvetă.” Așa am făcut și eu. Am turnat cu mult curaj apă rece de la chiuvetă şi am adăugat câte o lingură cu sare pentru fiecare kilogram de borcan. Vă asigur că nu veți regreta. Dacă legați bine gura borcanului și îl țineți în cămară, veți fi mândră când vor fi ronțăiți la masă de cei mai pretențioși musafiri. Ați pus vreodată la murat roșii coapte? Desigur, mai tărișoare. Folosiți exact aceeași rețetă ca şi cea de la castraveți. Scoase iarna cu grijă din borcan, deoarece coaja lor e sensibilă, le veţi servi într-un bol cu o linguriță alături. Sunt un deliciu. Eu nu pun gogonele. Dar îmi face plăcere să privesc un borcan în care ele au devenit roșii împreună cu bucheţele de conopidă, după ce ai pus printre ele o felie de varză roșie. Vă plac ciupercile? Dacă găsiţi la piață mânătărci (ciupercile acelea mari în formă de frunză de varză), nu le ocoliţi. Le fierbeţi în apă cu sare, le scurgeţi și le puneţi în borcane de 800 de grame în felul următor: un strat de ciuperci, trei căței de usturoi, două măsline, câteva firișoare de mărar și uite așa până umpleţi borcanul. Deasupra turnaţi o zeamă, ca la gogoșari, o parte oțet şi două de apă. Închideţi borcanul și veţi vedea minunea lângă bunătatea din farfurie. Nici pe departe, nimic din toate astea nu seamănă cu murăturile din borcanele de pe raftul magazinului. În toate astea usturoiul este indispensabil.
Ați auzit de Albota? Este o superbă locație la poalele Munților Făgăraș, unde, pe un spațiu de câteva hectare, sunt opt bazine unde păstrăvii se zbenguiesc în apa limpede ca de cleștar. În depărtare, înălțimile Făgărașului se desenează pe cerul albastru, iar la poale, o minunăție de flori și de arbuști. Aici se înalţă și un hotel superb construit din lemn galben ca mierea, cu camere confortabile amenajate modern și cu o bucătărie care servește sute de bunătăți. Icre de crap asortate cu boabe galbene de icre de păstrăvi, o zacuscă gustoasă, o țuică pe cinste și, bineînțeles, păstrăvul care doar cu un ceas înainte se bălăcea în bazin. Tot ce se servește este produs în propria gospodărie, începând cu laptele și smântâna și continuând cu friptura de purcel din ogradă sau de viţeluş din cireada locului. Să spun drept, n-am mai întâlnit la noi o așa frumusețe. Suntem clienți vechi ai acestui mic paradis, căci ne este în drum plecând spre capitala europeană culturală Sibiu. Abia ce a deschis ochii avizi de succes, Teatrul „Stela Popescu” a fost invitat să joace, la 22 septembrie, la Festivalul Teatrelor Lirice. Trupa noastră, condusă de doamna Smaranda Oţeanu Bunea, fiind formată din oameni tineri, nu se sperie de nimic. O pornim la drum cu entuziasm și ne bucurăm de tot ce întâlnim în cale. Am jucat la Sala Thalia, sediul Filarmonicii, care are peste 400 de locuri, este elegantă și dotată modern. Clădirea este o îmbinare de zid alb de cetate puternică și anumite compartimente refăcute din vechiul zid al orașului. Plină ochi, sala ne-a așteptat cu un public fierbinte și ne-a răsplătit cu aplauze furtunoase. Spectacolul „Aladin” i-a făcut pe copii fericiți. Pe noi, de asemenea, căci nu știți ce plăcere este să-i privești pe cei mici, care râd cu gurița până la urechi, participă la acțiune, își dau cu părerea cu voce tare și sunt gata oricând să ni se alăture pe scenă. Ne-am întors acasă după două zile de turneu fără să simțim nicio oboseală.
„A venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac
Sau mai bine cu umbra ta”
Read more: La revedere, mare!
Vă spuneam în numărul trecut cum m-am îndrăgostit eu de film și de arta actorului, care m-au convins să dau până la urmă la Institutul de Teatru. Sigur, am încercat întâi la cinematografie, dar am căzut cu brio la examen și m-am orientat spre teatru. Aici mi-a ieșit și am încheiat patru ani cu notă maximă. E drept că m-am întrebat tot timpul de ce n-oi fi intrat la film… Și mi-am răspuns singură. Venisem din provincie destul de simplă, timorată de bustul meu dezvoltat, cu părul vâlvoi, vorba mamei: „Parcă ești smulsă de gâşte”. Sigur nu mă puteam compara cu domnișoarele din București, cu „stare” și cu educația filmelor americane. Dintre acele câteva domnișoare care au reușit, una singură a făcut carieră, și aceea fără prea mare performanță. Eu, în sfârșit, am fost fericită pentru că îmi plăcea teatrul, seară de seară dădeam spectacole, și astfel mă inițiam în arta actorului. În același timp se dezvolta vertiginos şi cinematografia românească. Colegi de-ai noștri de la clasa de regie începuseră să lucreze, iar rezultatele erau meritorii. Apăruse Sergiu Nicolaescu, care a și luat un premiu internațional, era Liviu Ciulei, apoi Pintilie, Saizescu, Francisc Munteanu, o întreagă galerie de tineri talentați și ambițioși să-și înscrie numele pe ecrane. Unul dintre primele filme realizate de Victor Iliu se cheamă „Moara cu noroc”. Eroul principal a fost jucat de Geo Barton, actor din vechea generație a Teatrului Național, un bărbat de o frumusețe rară și un talent autentic. Același film o lansa pe Ioana Bulcă, o frumusețe a generației noastre. A mai jucat în el și Constantin Codrescu, un actor de o sensibilitate excepțională. Se afirmau Olga Tudorache, Irina Petrescu, Tatiana Iekel, iar dintre bărbați, chiar mai mulți la număr, devin vedete Emanuel Petruţ, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu, Sebastian Papaiani, ca să nu mai vorbim despre minunatul Toma Caragiu. Țărișoara noastră a fost foarte bogată, de la aur la sare, dar mai ales aici s-au născut oameni de talent și minți strălucite. Foarte repede, filmul românesc și-a demonstrat valoarea. Eu am jucat în 30 de filme, dar, din păcate, n-am avut norocul unor roluri prea mari. Dar sunt fericită că am trăit alături de cei mai mari artiști ai României, care pot concura oricând cu cei mai mari actori ai lumii.
Cea mai mare plăcere a mea de când mă știu este cinematograful. Cum am avut voie să plec singură la școală, am profitat de ocazie să mă duc la film. Aveam cred 10 ani, și pe atunci, dacă plăteai o intrare, puteai rămâne în continuare la cele trei reprezentații consecutive. Obiceiul de a vedea un film de două-trei ori mi-a rămas, și nu e o prostie, pentru că, dacă ești cu adevărat pasionat, urmărești imaginea, apoi citești dialogul și te bucuri de acțiune. Abia după aceea realizezi exact filmul. Uite așa m-am îndrăgostit de marii artiști ai anilor ’45-’60 și apoi, încet, încet, am înțeles tainele filmului. Am să vă fac o mărturisire (poate datorită vârstei mele fragede): n-am priceput de ce Greta Garbo era socotită cea mai frumoasă artistă din lume. Eu am preferat-o pe Bette Davis (foto 1), care era fantastic de expresivă. Nu m-am îndrăgostit de Charles Boyer, bărbatul adorat de femeile vremii, dar am vibrat de emoție la apariția pe ecran a lui Robert Taylor. Uite așa, pe parcursul anilor, am cunoscut marile valori ale filmului din lumea întreagă și am învățat că filmul nu este doar un divertisment, ci un mijloc de informare, o școală a vieții și a sufletului omenesc. Din cauza situației din țara noastră la vremea respectivă, cunoștințele mele în acest domeniu se datorează filmului francez, cu actori precum Michèle Morgan, Brigitte Bardot, Simone Signoret. Eroii impresionanți erau Jean Gabin, Alain Delon sau Jean Paul Belmondo. Dar cum timpul nu stă pe loc, după o vreme a venit și rândul filmului american să ne cucerească. Și a făcut-o definitiv! Cu un ritm fantastic, o avalanșă de efecte tehnice și mijloace care l-au plasat în fruntea preferințelor publicului. Sigur că în acest mare torent de producții sunt și multe filme de umplutură, cu subiecte facile, dar întotdeauna realizate tehnic fantastic. Dar, Doamne, câte filme extraordinare ne-au oferit creatorii lumii și lumea filmului de la Hollywood! Ați vizionat „Vânătorul de cerbi”? Acolo i-am văzut prima oară pe Robert de Niro și pe minunata Meryl Streep. L-ați urmărit cu atenție pe Jack Nicholson (foto 2), cu transformările sale fenomenale de la un personaj la altul, sau pe fermecătorul Antonio Banderas (foto 3)? Nu e de mirare că am rămas îndrăgostită de film toată viața și am urmat această profesie. Urmăriți programele de film, veți fi fericiți!
Copiii mei, căci așa îmi place să le spun, nepoata mea, Buru, și soțul său, Daniel, au venit din Germania în vacanță pe litoralul românesc. Marea mea surpriză însă a fost că preocuparea lor principală era să-l boteze pe Damian, fiul lor, la bisericuța din satul 2 Mai. Spun surpriză, pentru că noua generație nu prea mai este aplecată spre învățăturile religiei sau poate, dacă o face, este cu un fast dincolo de solemnitatea evenimentului. Bisericuța noastră mică din 2 Mai este foarte frumoasă. Are pereții pictați pe dinăuntru și pe dinafară cu figuri de sfinți cu fețe solemne, cu o umbră de pictură El Greco ce le dă măreție. Preotul Sorin Cârlan, tânăr, blând și zâmbitor, ne-a ținut o slujbă frumoasă și s-a dovedit un mare iubitor de copii după gestul tandru cu care l-a scufundat pe Vasile Damian Maximilian, micuțul nostru de 2 luni și 10 zile, în cazanul împodobit cu panglici colorate. Parcă și el, fascinat de glasul părintelui, a plâns foarte puțin. Dar nici nu avea timp, căci ochișorii săi priveau fascinați picturile de pe pereții bisericii. Cei doi nași, Smaranda și Zori, erau emoționați, îl mângâiau pe micul erou, și iată cum în casa noastră a poposit noul creștin. Este impresionant momentul când se rostește la sosirea acasă: „Mi-ai dat un păgân și ți-am adus un creștin”. În sufletele noastre s-a așternut un soi de liniște, de bucurie, de pace și de încredere. După slujbă ne-am întâlnit în curte câțiva prieteni și ne-am înveselit cu șampanie și vin de Pietroasele, alături de un grătar pregătit cu măiestrie de Daniel. Ca să vedeți cât de cuminte și de înțelegător este strănepotul meu, a dormit câteva ore în șir, nu ne-a deranjat nicio clipă, ca să ne bucurăm de acest eveniment, prilej de întâlnire între prietenii cei mai buni. Unde mai pui că și nașa și nașul sunt pregătiți deja să poarte în brațe un moștenitor. Exemplul face minuni, prietenia este sfântă, căci fără prieteni viața este mai săracă și mai tristă. Noi credem în anii ce vin, în fericirea familiei noastre în care domnește armonia: soacra își adoră nora, soacra mică, ginerele, iar eu, ca o străbunică fericită, mă gândesc la viitorul lor. Dacă o mai veni și o fetiță…!
