Un alt eveniment important din viața mea s-a petrecut pe 30 iunie. Absolut neașteptat, dar de o mare importanță. Moldova, prin președintele ei, domnul Timofte (culmea, pe mama mea o chema ca domnișoară Timofte!), mi-a acordat titlul de „Artist al poporului” pentru cariera mea de 54 de ani. Ce poate fi mai onorabil? Evenimentul s-a desfășurat la ambasada Moldovei. Alături de mine a fost și doamna Tamara Buciuceanu, și dânsa basarabeancă, purtând în spinare o carieră strălucită de 65 de ani. Cuvintele care s-au rostit au fost pline de dragoste și apreciere, ne-au făcut pe amâdouă fericite. Unde este tata, săracul, care se mândrea cu mine de la ieșirea din lagăr, când a venit acasă, și până a plecat dintre noi? Exclama mereu: „Măi fată, de ce onoare mare te bucuri!”. Acum îmi revin în amintire o mulțime de imagini din copilărie petrecute în Basarabia până la 8 ani și drumul anevoios al vieții noastre la strămutarea noastră în România. Parcă văd curtea mare a bunicii, gardul viu din fructe de coarne, stratul de bob din care făcea mâncare făcăluită și curticica din fața casei plină de flori. Îmi amintesc zilele în care bunica își aduna cele șase fete (cei doi băieți erau în Siberia...) la o plăcintă vorbită și stropită cu vin mov adus din beci de mătușa Vera cea roșcată. Ea îl aducea de la cana din beci, și nu știu prin ce minune avea nasul din ce în ce mai... roșu! Îmi amintesc și încercarea tatei de a pleca în România în speranța că ne va lua și pe noi, întoarcerea într-o căruță, acoperit cu fân și nenorocirea ca a doua zi să fie arestat pe stradă. Îl turnase cineva că este naționalist. Noi am fost anunțate să-i ducem o bocceluță cu ciorapi, izmene și o cămașă de schimb. Din clipa aceea nu am știut nimic de el 18 ani. Au mai trecut apoi încă 18 ani ca să-l aduc legal în România... Și cred totuși, cu toate acestea, că a avut noroc, pentru că, după tot chinul suferit de-a lungul anilor, tata a murit la aproape 90 de ani. Dumnezeu l-a răsplătit cu sănătate și cu dragostea noastră. Cred cu tărie că toți cei plecați sânt bucuroși atunci când noi le facem cinste în continuare pe Pământ...
M-am plictisit și eu de când se tot promite că se va dezvolta satul „2 Mai” cu ajutorul proiectelor naționale. Se tot spune la televizor că plaja Mării Negre se va mări cu sute de kilometri. Vai de capul nostru! Dezvoltarea rămâne doar la inițiativa oamenilor harnici din acest sat, care, cu eforturi mari, au transformat locul într-o stațiune modernă, cu aer rustic însă, la ora aceasta oferind tot confortul pe care și-l dorește orice turist. Adăugați la aceasta un lanț de mici localuri unde se oferă bunătăți autohtone și specialități din produse marine proaspete. Deci, fără ajutorul nimănui, satul „2 Mai” a devenit o stațiune curată și tentantă pentru românii care sunt speriați de prețurile stațiunilor cu pretenții din nordul litoralului. Aici găsiți grădini înflorite, curți cu gospodine care oferă o masă românească delicioasă, cu roșii gustoase și o salată de vinete minunată și chiar o ciorbă de pește acrită cu borș parfumat de leuștean. Dacă ați auzit de specialitățile bulgărești, la doar 20 km puteți merge la Kaliakra, la ferma de scoici de la Dalboka, unde, în afară de un relief lăsat de Dumnezeu și o plajă mai largă ca la Mamaia, veți putea gusta specialități marine savuroase și vă veți întoarce măcar mulțumiți, dacă nu încântați, la „2 Mai”. Vă asigur că aici vă veți simți ca acasă și veți bea o bere rece în curtea românului, la o gustare cu brânză, ceapă verde și roșii din grădină. Dacă vă e dor de oraș, pe plajă vă așteaptă un restaurant ultramodern, cu o muzică discretă, însoțită de valurile mării de alături... Somn ușor, dragii mei!
De ce am făcut o casă la ţară? Dacă faci socoteala bine, a construi o casă e greu. Costă mulţi bani şi multă muncă, dar noi am avut o motivaţie foarte serioasă. Puişor (foto 1), soţul meu, nu putea trăi fără apă. Înota zilnic trei ore, şi aceasta era cea mai mare bucurie a sa. Fusese de tânăr înotător de performanţă, a fost selecţionat pentru Olimpiada de la Helsinki în tinereţe, dar, fiind fiul unui director de teatru, i s-a interzis plecarea, de teamă să nu fugă în străinătate. Mare prostie! Puiu n-ar fi fugit niciodată din ţară, dar a rămas toată viaţa cu plăcerea înotului. Biata mama îl aştepta pe malul lacului îngrijorată şi-mi spunea: ţie nu ţi-e teamă că nu se mai întoarce? Dar el se simţea mai fericit în apă decât pe uscat. Construcţia de la Buftea, de fapt satul se cheamă Samurcaş, am făcut-o datorită acelui actor minunat plecat dintre noi, Ernest Maftei. Personaj pitoresc, inteligent şi cu mare simţ al umorului. El avea mai demult casă acolo. La început era o mică clădire de chirpici, care la cutremur a căzut într-o rână. Trebuia să fac o casă nouă. În vremea aceea am găsit o primăriţă cumsecade, Maria Popescu, care mi-a îngăduit să construiesc, deoarece pe atunci nu prea era voie să cumperi pământ şi să faci casă. Şi uite azi am o căsuţă de vis (foto 2), exact cât îi trebuie unei familii, o pajişte verde ce se termină în lac (foto 3). Nucul din faţa casei avea doar un metru când ne-am aşezat aici, acum e uriaş. Am pus doi vişini, doi pruni şi doi cireşi care au desăvârşit minunea. Vă asigur că, dacă banii îi foloseam în călătorii în multe oraşe ale lumii, ar fi fost mai simplu, dar nimic nu egalează serile de vară petrecute pe terasă în căsuţa ta amenajată cu dragoste (foto 4). Bani pe atunci făceai greu. Dar pentru că amândoi eram harnici, am reuşit să ne echilibrăm. Puiu scria pentru patru teatre din ţară, iar eu am bătut ţara metru cu metru. Din păcate, cel pentru care am făcut totul spre a-l face fericit a plecat dintre noi foarte devreme. Aşa-i viaţa!
După câteva luni de zbateri, am reuşit oficial să ne numim Teatrul Stela Popescu. Spun zbateri, pentru că, fiind o instituţie de stat, a durat obţinerea actelor necesare şi a bugetului pe care ni-l asigură Primăria. Dar n-am stat degeaba, am pus mână de la mână şi am pregătit primul spectacol: Lampa lui Aladin. Cred că şi dumneavoastră ştiţi că entuziasmul face minuni. Avem o echipă trăsnet (foto 1), capabilă să scoată izvor limpede din piatră seacă. Doamna Viorica Petrovici, scenografa noastră, laureată a Premiului Cesare, a făcut un decor din kilometri de perdele şi electricianul nostru a construit pe ele o atmosferă de poveste. Domnul Soare, coregraful, a strunit 14 balerini tineri, talentaţi şi puternici (foto 2), care îmbină dansul academic cu acrobaţia şi dansul modern. Soliştii (foto 3), cu toţi absolvenţi de Conservator, au pregătit muzica spectacolului, care aparţine lui Mozart şi Dimitrie Cantemir. Avem cu adevărat o echipă dăruită cu dragoste de teatru şi, în cazul nostru, şi de copii. Tot ceea ce facem este pentru bucuria copiilor şi a tinerilor. Doamna Smaranda Oţeanu Bunea, care este directorul fondator al teatrului, are o vastă experienţă în domeniu. Nu uitaţi că dânsa a înfiinţat, acum 15 ani, Opera Comică Pentru Copii, unica instituţie de acest gen din Europa, cu care a adus în ţară zeci de trofee de la festivaluri mari de pe cele cinci continente. Am deschis stagiunea noastră în zilele de 13, 14 şi 15 iunie la Sala Mare a Palatului Copiilor, sală modernă şi dotată cu toate facilitățile. La toamnă ne vom pune din nou pe treabă, căci vom prezenta spectacole celebre, cunoscute în lume şi, de ce nu, texte ale autorilor români. Vă invit şi pe dumneavoastră, oameni maturi, să asistaţi la minunea prezenţei copiilor în spectacolele muzicale. Implicarea în actul teatral îi face fericiţi, iar noi le oferim şi o lecţie de viaţă pentru a deosebi binele de rău şi frumosul de urât.
13 iunie 2016. Premieră cu spectacoul „Lampa lui Aladin” la Teatrul „Stela Popescu”. Aștern pe hârtie aceste rânduri, și cu sinceritate vă spun că nu am visat niciodată, n-am crezut niciodată că numele meu va ajunge pe frontonul unei instituţii de artă. În general, am crescut cu modestia în suflet sădită de mama mea și nu mi-am dorit niciodată măriri dincolo de imaginat. Am înțeles că tot ce mi se întâmplă vine de la Dumnezeu și I-am mulțumit pentru această binecuvântare. În general, viața mea a curs de la sine, fără să fac mari eforturi și fără să am mari ambiții. De data aceasta, trebuie să recunosc că de vină este doamna Smaranda Oteanu Bunea, care am norocul să mă prețuiască și să creadă că prezența numelui meu în funtea unei asemenea instituții ar avea o mare însemnătate. E drept că, în general, copiii mă iubesc și părinții lor mă prețuiesc, deoarece cred că succesul carierei mele constituie un exemplu pentru generațiile care urmează. E adevărat că este dovadă a unei continue străduințe în profesie. Tot ce mi se întâmplă azi este un impuls să lucrez în acest nou teatru, pentru a oferi copiilor și tinerilor învățăminte deosebite, exemple, ca să poată deosebi binele de rău și frumosul de urât. Arta spectacolului are darul de a modela personalitatea copiilor, de a le arăta exemple de viață de urmat pentru mai târziu, exemple de curaj și înțelepciune. Exemple de oameni care și-au urmat cu încredere țelul, visele și speranțele. Muzica spectacolelor noastre va sădi în mintea copiilor armonia sunetelor marilor clasici, dansurile noastre îi vor învăța ce înseamnă forța și grația. Spectacolele noastre vor purta îndemnul marilor profesioniști căci cei ce urmează proiectul sunt artiști de valoare, pasionați și încrezători în rolul lor de a transmite tinerilor spectatori frumusețea muzicii adevărate și a dansului cuceritor. Copiii noștri au nevoie să cunoască adevăratele valori ca la rândul lor să devină adevărați și mari creatori.
Cine şi-ar fi imaginat că Paul Surugiu, consacrat ca Fuego, tânărul frumos şi sensibil dedicat total scenei, cântecului, preocupat de arta spectacolului, care de fiecare dată se prezintă în faţa publicului perfect pregătit pentru a-i uimi pe spectatori, ascunde și un alt talent. Cine şi-ar fi imaginat că în nopţile menite a-i aduce odihna după marea zbatere cotidiană, el, încărcat cu inspiraţie şi cu iubire, îşi aşterne pe pânză trăirile, dragostea pentru frumos, pentru a le comunica oamenilor. Paul, după cum singur mărturiseşte, şi-a găsit în arta plastică alinarea supremă. Pictează şi, din fondurile strânse, îi sprijină pe oamenii valoroşi ai României care au fost uitaţi. Consider că e un pas către schimbare şi îmi doresc ca exemplu acesta să fie urmat. Vernisajul despre care vreau să vă vorbesc a avut loc marţi, 31 mai, la Casa „Gold Art”, s-a numit „Flori de rouă” şi s-a bucurat de un succes formidabil. Cele 45 de lucrări, explozie de culoare, buchete de flori de o rară graţie, au încântat asistenţa. Am să vă redau ce spun specialiştii, ca să fiţi mai clar edificaţi asupra evenimentului. „Lucrările domnului Surugiu emană sinceritate, dragoste de frumos, pânzele sale în culori calde par o fereastră deschisă către o lume clădită spre speranţă”, spune doamna Ghilduş, directoarea Casei „Gold Art”. Nicolae Dabija, academician, poet şi scriitor moldovean, adaugă: „Fuego pictează cântece, el cântă culori şi florile sale sunt mai vii decât cele din grădini. Fuego aşază pe pânză florile care i s-au dăruit, pentru ca acestea să nu se ofilească niciodată”. Tavi Ursulescu spune: „Paul, după ce a aşezat ca un maestru al culorii fiecare notă, fiecare cântec în tabloul show-urilor sale, ni se dezvăluie ca un talentat mânuitor al penelului, dăruindu-ne «Florile de rouă» cu toată dragostea, alături de admirabila sa campanie numită «Artă pentru suflet», în favoarea artiştilor în vârstă uitaţi de autorităţi”. Cum vă spuneam, beneficiul obţinut în urma vânzării acestor tablouri va fi oferit artiştilor nevoiaşi. Cine îi urmează exemplul?
Luna mai a fost întotdeauna luna deschiderii sezonului pe litoral. Ne pregăteam cu toții să mergem la mare, să ne prăjim la soare și să ne bucurăm de stropii sărați ai valurilor dantelate. Înconjurați de vacanțe, concedii, relaxare, odihnă și voie-bună, noi, actorii, ne ocupam și de pregătirea spectacolelor estivale ce le țineam trei luni în grădinile de vară din Mamaia, Eforiile amândouă, Costinești sau Neptun. Ani la rând am jucat pe litoral pentru un public entuziast, venit din toate colțurile țării să se „recupereze” la mare și la soare. Și, evident, să se distreze! Bucuroși să ne vadă în realitate după ce ne îndrăgiseră la televizor în timpul anului, „oamenii muncii” de atunci, turiștii emancipați de acum, renunțau și la mititei, și la pizza, și la bere pentru a se hrăni cu o burtă mare de râs la Bibanul, Jean Constantin, Stela și Arșinel (foto 1) sau Tamara Buciuceanu (foto 2). Sezonul se încheia pe la 15 septembrie, odată cu vacanța mare a elevilor. Ne întorceam acasă bronzați și obosiți, dar mulțumiți. Iar primăvara următoare, când veneam pe drum spre 2 Mai, defilam noi, plini de avânt, pe lângă ele, gardurile, pline de afișe ale sezonului precedent. Râdeam câteodată, zicând în glumă „Uite numele măgarului pe toate gardurile!”. Vremurile s-au schimbat... Nu era bine când era bine... În ultimii trei ani s-au împuținat spectacolele, lumea a sărăcit, iar banii n-au mai fost folosiți de turiști pentru seara de muzică și umor, ci pentru o masă de seară. Destul de sărăcăcioasă și aia... E drept că și spectacolele au devenit din ce în ce mai diluate. Noua generație de artiști nu mai are respect pentru public și nici pentru propria prestație. Nu se mai lucrează serios, dedicat, cu pasiune. Vine fiecare când vrea sau nu vine deloc. Totul s-a deteriorat. Și mai adăugați la asta și concurența neloială a spectacolelor gratuite promovate de firme mari, cu mulți bani de reclamă. Iată deci de ce nici eu de doi ani încoace n-am mai făcut niciun contract pentru un spectacol pe litoral, deși atmosfera aceea îmi lipsește. Zilele trecute am plecat spre 2 Mai, dar nu m-a mai salutat niciun afiș de pe gardurile orașelor sau comunelor prin care treceam. Nici măcar unul. Păcat!
