Forbes. Mi-e foarte greu să vă explic ce înseamnă această publicaţie. Am reţinut însă că este vorba despre o revistă în care găsim noutăţi despre cei mai interesanţi şi puternici oameni din ţară şi din lume. Joi, 17 martie 2016, la ora 19:00, la Athénée Palace Hilton, a avut loc Gala Forbes Woman, dedicată celor 50 de femei cel mai influente din România. A fost vorba despre femei de afaceri, directoare de bănci, directoare de mari societăţi. Important este că aceste 50 de femei reprezentau crema inteligenţei, a forţei financiare şi creative a femeilor din România. Mai târziu am aflat că în această revistă putem găsi informaţii despre cele mai puternice femei din lume ca doamna Angela Merkel, Michelle Obama sau preşedinta Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner. Mai puteţi cunoaşte aici şi primele zece femei cel mai bogate din lume. Evenimentul de la Hilton s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de elegantă în salonul Le Diplomate, decorat cu zeci de crengi de merişor înflorit. Mesele au fost ocupate de zeci de doamne îmbrăcate elegant. Principala invitată a fost Alteţa Sa Regală Margareta de România, lângă care am avut onoarea să stau. S-a dovedit a fi o persoană delicată, dar comunicativă şi interesată să-i cunoască pe cei prezenţi. Trofeele înmânate, făcute dintr-un material transparent cu o stea încrustată, au fost oferite de Florin Piersic Jr. Cu această ocazie am cunoscut şi delegatul firmei Audi care a adus în ţară trei maşini hibrid electrice deosebit de frumoase şi dureros de scumpe. Masa frugală oferită pentru o adunare atât de graţioasă a încheiat seara. Deşi în jurul meu era un foarte mare număr de personalităţi marcante, am fost înconjurată de simpatie, laude şi felicitări. A fost un eveniment cu adevărat excepţional.
Iaşi - 7 martie 2016. Propunerea unui turneu în Moldova venise mai de multă vreme, dar perioada am bătut-o în cuie între 6 şi 10 martie: Focşani, Iaşi, Suceava, Bacău şi Braşov. Nu am mai fost prin ţară cam de multă vreme şi, sincer vă spun, m-am bucurat. Publicul din oraşele de provincie are o stare de spirit aparte, un fel de aşteptare cu emoţie a spectacolelor din Bucureşti. Pe urmă, a fost atâta vâlvă cu sărbătorirea celor 80 de ani ai mei şi erau poate chiar nerăbdători să-mi spună „La mulţi ani!” (foto 1). Nu vreau să mă laud, dar relaţiile mele cu publicul din Iaşi sunt foarte vechi şi foarte calde. Oraşul acesta are o viaţă culturală foarte bogată, un teatru naţional cu o istorie remarcabilă şi a fost întotdeauna leagăn pentru cei mai mulţi cărturari ai României. Vă daţi seama deci că are şi un public pregătit, al cărui verdict noi îl aşteptăm cu emoţie. Am intrat în Iaşi cu inima deschisă într-o zi cu soare, întâmpinaţi de strălucirea cupolelor nenumăratelor lăcaşuri sfinte, am admirat clădirea Palatului Culturii (foto 2), în sfârşit recondiţionat cu albul său strălucitor, şi chiar dacă teii lipsesc acum din prostia unora, merişorii ne aşteptau plini de milioane de flori albe. Am jucat la Teatrul Naţional, am revăzut cortina superbă pictată din anul 1894 (foto 3), una dintre cele trei din Europa care mai există. Ea reprezintă evoluţia vieţii şi e pictată pe pânză, de aceea necesită condiţii de păstrare speciale. Sala este superbă, clasică, având cele trei rânduri de balcoane ce nu se mai găsesc decât la foarte vechile clădiri de teatru. Aplauze, flori, vorbe frumoase, un hotel elegant şi o masă gustoasă stropită cu Cabernet. A doua zi, o vizită la televiziune cu interviuri cuprinzătoare. Totul a fost un regal. O să ne fie dor de Iaşi, dar sperăm să-l vizităm mai des.
Cred că e banal să vă spun că primirea de la Cotroceni, cu ocazia decernării medaliei „Steaua României în grad de Cavaler”, m-a copleşit de emoţie. Nu știu ce suflet poți să ai ca să nu fii… E drept, am mai trecut prin asemenea clipe deosebite atunci când am primit „Meritul cultural în grad de Comandor” în prezenţa domnului Ion Iliescu. Am trăit clipe memorabile şi când am primit medalia „Magna cum laude” din partea Majestăţii Sale Mihai I, Regele României. Căruia îi doresc din acest colț de pagină însănătoșire și refacere grabnică. Am mai avut, desigur, multe ocazii în care m-am bucurat de aprecierea oamenilor. Nu ştiu ce, dar probabil vârsta - Doamne, cât urăsc să spun așa ceva! - m-a făcut de data aceasta să fiu mai mişcată, mai emoționată în Sala Mare de Ceremonii de la Cotroceni, în fața actualului preşedinte al României. Aparent, domnul Klaus Iohannis pare o persoană sobră şi foarte stăpânită. Am avut însă bucuria să recunosc în zâmbetul şi în privirea sa un semn de caldă prietenie. Vorbele sale simple m-au făcut să-l preţuiesc mai mult şi mi-au dat speranţa că, dincolo de prezenţa sa oficială, reținută, chiar rece, se află un om cu suflet mare. N-am exagerat când am afirmat cu încredere: „Să vă ajute Dumnezeu în ceea ce întreprindeţi, pentru ca apoi, la rândul dumneavoastră, să ne ajutaţi pe noi”. Evenimentul a decurs în prezenţa presei şi a câtorva invitaţi din lumea culturală a Bucureştilor. Dumnezeu să mă ajute şi pe mine să fiu sănătoasă în continuare ca să am puterea să dăruiesc românilor clipe de bucurie şi mesaje de mai bine.
Pregătesc un nou spectacol pentru primăvara aceasta şi sunt nevoită să răsfoiesc o mulţime de texte şi de fotografii. Spre marea mea părere de rău, nu prea întâlneşti astăzi nici pe scenă, nici la tv momente de umor cu miez, cu rezonanţă în sufletul spectatorului, care să-l facă să le aprecieze, să găsească o satisfacţie şi o speranţă că mâine va fi mai bine. De fapt, de ce, după zeci de ani, spectacolele de la Boema au rămas în memoria românilor, tocmai pentru că pe scenă se spuneau adevăruri importante şi ei, spectatorii, sperau că, fiind auzite, se va schimba în bine cursul societăţii. Românii se încărcau de speranţă şi plecau de la noi înseninaţi, crezând într-un viitor luminos. Tot căutând printre perlele acelor timpuri găsesc alăturate şi o mulţime de fotografii ale diverselor personaje jucate. Uitându-mă cu atenţie, am rămas şi eu pe gânduri, constatând cât de diverse sunt ele, cât de deosebite sunt chipurile omeneşti pe care le-am întruchipat. În perioada aceea, când goana după necesităţile familiei (brânză, cafea, ouă, carne) era în sarcina femeii, am jucat o „Julietă” iubitoare, devotată şi dusă până la nebunie în căutarea fericirii (foto 1). Moda anilor ’75-’80 o luase complet razna, şi femeile, din dorinţa de a fi frumoase, purtau cele mai zdrenţuite şi mai cenuşii haine, asortate la coafuri de sperietoare (foto 2). Era un subiect gras ca toate exagerările şi se puteau scoate materiale haioase. Şi cum bârfa a fost întotdeauna gustată la noi, am jucat o serie de babe clevetitoare, inventatoare de minciuni, turnătoare, moralizatoare şi, ca atare, întotdeauna apreciate de publicul spectator (foto 3). Şi mai am la arhivă ne- numărate exemple pe care le vom discuta altădată.
Se apropie pentru mine un eveniment mai mult decât onorant, mai mult decât uimitor. Urmează să apară în lumea culturală a Bucureştilor „Teatrul Stela Popescu”, închinat copiilor şi tinerilor (foto 1). Nu mi-a trecut niciodată prin minte o asemenea idee ambiţioasă, cred chiar că este prima oară când un artist în viaţă are parte de o asemenea apreciere. Mă uimeşte, mă emoţionează, dar mă şi încarcă de o mare responsabilitate. Trebuie să vă spun cum s-a ajuns aici. De ani şi ani buni joc în spectacole pentru copii: „Chiriţa”, „Piatra din casă”, „Soacra cu trei nurori”, valori de neuitat ale dramaturgiei româneşti ce primesc generaţie de generaţie aplauzele copiilor şi tinerilor. Autorul adevărat al acestui nou proiect este o femeie extraordinară, doamna Smaranda Oţeanu-Bunea (foto 2): muzicolog, om de litere, cronicar de teatru, îndrăgostită de muzica clasică şi de literatura română. A fost autoarea mai multor proiecte teatrale, dintre care şi „Opera Comică pentru Copii”, iată deci că ea reuşeşte să dea fiinţă unui nou teatru, unui nou proiect. Scopul este mai mult decât meritoriu, acela de a oferi generaţiilor următoare o educaţie impecabilă, cu muzică clasică şi tradiţională din folclorul românesc, cu creaţii coregrafice din operele internaţionale, un loc unde tinerii să fie feriţi de poluarea muzicii casetofoanelor urlătoare din lumea străzii. Spectacolele noastre vor dezvolta în spiritul viitoarelor generaţii eleganţă, iubire de frumos şi dragoste faţă de valorile tradiţionale româneşti. Nu pot decât să mulţumesc prietenei mele Smaranda pentru iniţiativa de a crea un teatru pentru tinerii noştri şi, mai mult, pentru onoarea de a-l numi „Stela Popescu”, căci vreau să cred că exemplul carierei mele îndelungate poate să inspire tânăra generaţie.
Acum câteva nopţi am văzut un film care m-a marcat. „Copiii cerului” se cheamă şi vorbeşte despre o familie săracă de indieni şi cei doi copii, fetiţă şi băiat de 8 şi 10 ani. De ce m-a impresionat acest film o să mă înţelegeţi. Cu ani în urmă, am fost în India, nu o dată, ci de trei ori, şi am descoperit o mulţime de lucruri ieşite din comun pentru noi, europenii. Clădiri de o rară frumuseţe, locuri de cult al diverselor religii existente şi mulţi, mulţi oameni cu totul diferiţi de noi. Sunt foarte mulţi şi foarte săraci, dar în ochii lor mari şi frumoşi nu se zăreşte nicio sclipire de violenţă sau nefericire (foto 1). Te privesc curioşi, prietenoşi, interesaţi de ce înseamnă civilizaţie modernă, deşi, dacă ne gândim bine, ei sunt produsul unei civilizaţii cu mult mai vechi şi mai bogate. Templele sunt pline de flori şi te aşteaptă să-ţi aşeze pe umeri ghirlande colorate (foto 2). Bulevardele mărginite de arbuşti răspândesc un parfum pătrunzător şi sunt străbătute de cele mai moderne maşini. N-ai crede însă că spre marginea oraşelor te întâmpină cocioabele deşălate încropite din cartoane şi resturi de tablă (foto 3). Acolo se adăpostesc cei mulţi şi cu mulţi copii. Ce contrast fantastic, ai crede că în curând va izbucni un conflict înfricoşător. Ei bine, nu! Pacea domneşte peste această lume diversă, şoferii nu se bat între ei deşi aglomeraţia este de neînchipuit, oamenii îşi văd de treburile lor în linişte, vânzătorii amabili te îndeamnă să cumperi mărgele din pietre preţioase, semipreţioase sau şalurile superbe de caşmir. După câteva zile nu te mai sperie nici şobolanii care se strecoară la rigolă, nici veveriţele mici care circulă pe tavan ca nişte şopârle. E loc pentru fiecare. Revelaţia filmului pe care l-am urmărit acum câteva seri a constat în dragostea ce domnea în familie, puterea de înţelegere a celor mici, respectul faţă de părinţii lor, cinstea indusă de dragostea fraţilor inteligenţi şi iubitori de carte, toate acestea de la sine înţelese. Am trăit împreună cu ei misterul acestei vieţi dusă cu stoicism, fără revoltă, fără supărare. Şi în faţa celei mai mari nedreptăţi, doar lacrimile ce curg din ochii frumoşi ai copiilor mai arată suferinţa. Dar iau viaţa aşa cum este.
E adevărat că este un mare noroc. Oricât ai fi de talentat, ai nevoie să te îndrume un om cu experienţă, cu pricepere, care-ţi vede calităţile şi ştie să ţi le dezvolte. De multe ori am asemănat acest lucru cu o grădină de flori, una sălbatică, unde plantele tot frumoase sunt, dar cresc la întâmplare, şi o grădină aranjată de un florar priceput. Într-o clasă de actorie eşti sub îndrumarea unui profesor şi a unuia sau doi asistenţi. La clasa mea de actorie condusă de un mare actor pe care nu şi-l mai aminteşte nimeni (asta-i profesia noastră de fluturi), domnul A. Pop Marţian, am avut trei asistenţi. Capacităţi remarcabile ale Teatrului românesc: Cornel Todea, Mihai Berechet şi Ion Cojar. Unii au mai venit, alţii au mai plecat, dar constant am fost sub mâna lui Ion Cojar. Acest domn avea un har pedagogic extraordinar. Cunoştea studentul şi-l îndemna spre exact ceea ce-i era favorabil. Insistent, uneori chiar prea insistent, dar nu te lăsa în pace până nu ajungea la rezultatul dorit. Nu întâmplător a fost unul dintre cei mai iubiţi profesori şi mai apoi regizor al câtorva generaţii. Îi datorez domnului profesor Cojar multe dintre succesele mele. Primul, şi cel mai răsunător, a fost spectacolul „Preşul” de Ion Băieşu. Aveam 36 de ani şi trebuia să joc o femeie de 60 de ani, o servitoare amărâtă. Veneam de la Revistă cu imaginea vedetei cu pene şi paiete, şi nimeni nu credea că pot fi credibilă în acest rol. Nici măcar eu nu eram entuziasmată. Numai dragul meu Iany (cum îi spuneam noi) a mers la sigur. Şi am jucat-o pe Filofteia 18 ani, cu succes enorm. Altă dată s-a pus în scenă o piesă rusească „Turnul de fildeş”. El m-a cerut în distribuţie şi nu mi-a dat să joc ce voiam eu, adică o ţaţă cu haz, ci un rol profund de dramă. El a avut dreptate, căci cu acel rol am luat un premiu pe ţară. Rezultatul celor două succese de care vă vorbesc este datorat încrederii neţărmurite dintre profesor şi elev. Fotografiile pe care le-am postat sunt făcute cu ocazia lansării cărţii pe care a scris-o despre cariera sa. Au trecut câţiva ani de când l-am pierdut, dar nu-l voi uita niciodată!
