Nu ştiu de unde exact mi s-a dus vestea de mare gospodină. Poate pentru că am îndemnat femeile să-şi primească mereu consortul cu masa pusă şi plină de bunătăţi. Poate şi pentru că le-am spus tinerelor că iubirea depinde mult de grija unuia faţă de celălalt şi că masa în doi acasă nu este de neglijat. E drept, am dat şi multe reţete, pentru că mi s-au cerut. Am scris şi o carte de bucate din amintirile mele, din clipele trăite cu mama, care se străduia să-mi facă bunătăţi din nimicul ei de salariu de învăţătoare. Şi iar e drept că mi-a plăcut să gătesc de Sărbători pentru ai mei şi pentru prietenii apropiaţi. Nu mi s-a părut obositor niciodată, pentru că am fost mânată de bucuria întâlnirii cu ei. Nu prea iubesc restaurantele, mai ales acelea în care muzica te asurzeşte şi nici nu poţi schimba o vorbă cu vecinii de masă. Noi, românii, suntem dornici de a comunica, şi uneori cred că psihiatrii nu au prea multe şanse. Vin Sărbătorile, dragii mei! Îmi vin musafirii din Germania, nepoata cu soţul şi cuscra, deci va trebui să fac faţă. Vă dau un sfat: deşi „porcăriile” sunt nelipsite la masa de Crăciun, nu faceţi abuz de ele. Sunt prea săţioase şi veţi rata bucuria următoarelor feluri. Începeţi cu peşte, icre, peşte marinat cu felii de lămâie de la magazinele ruseşti. Piftia, neapărat de curcan, cu hrean şi sfeclă roşie. Apoi cârnaţii, lăsaţi-i la felul doi, deoarece, dacă intenţionaţi să faceţi fasole, vor fi prea greu digeraţi. Faceţi cartofi ungureşti şi, dacă aveţi, pregătiţi şi o salată de varză murată cu puţin ulei de măsline, boia de ardei şi cimbru.
Mămăiţa era o femeie simplă, dar cu o inteligenţă uluitoare. Nu e de mirare că pe vremuri ţăranul român era considerat şi deştept, şi înţelept. Sufletul său era Veronica, pe care o crescuse singură, insuflându-i cinstea, valoarea hărniciei şi simţul recunoştinţei. Şi ea era mititică, blondă, cu ochi strălucitori, care dovedeau spirit ascuţit. Veronica o face mândră pe Mămăiţa (foto 1), pentru că ajunge o actriţă de succes, dar viaţa o încearcă din greu, şi timpurile care ne asupreau pe toţi o înfrâng. Pleacă în străinătate de nevoie şi de mână cu un băieţel de 7 ani, Ionuţ. Mămăiţa le-a urat drum bun cu lacrimi în ochi, dar spera să le fie lor mai bine. A petrecut mulţi ani apoi, citind scrisorile înlăcrimate ale celor doi, chiar dacă erau însoţite de daruri. Visa să-i mai vadă măcar o dată. Dumnezeu a fost bun, şi iată că în sfârşit Ionuţ şi Veronica au venit acasă s-o vadă şi să-i aducă veşti extraordinare. Anii petrecuţi departe au fost norocoşi. Numai Dumnezeu ştie prin ce au trecut. Munci umilitoare, dorul de casă, ingratitudinea prietenelor, dar nu au cedat niciodată. Legătura sufletească dintre cei doi era puternică, exista o înţelegere tacită să nu se plângă, să treacă peste greutăţi şi umilinţe. Ionuţ, mi-e drag acest nume mai ales pentru că există el, devenit un om extraordinar, devotat nu numai familiei, ci tuturor celor care-l abordează. Astăzi, doctor John Strugar, profesor la Universitatea Yale, este unul dintre cei mai cunoscuţi neurochirurgi din Connecticut, şi nu numai. Acolo departe n-a avut niciun ajutor de la nimeni, numai inteligenţa, munca şi seriozitatea legăturii lor, mamă şi fiu, l-au dus la reuşită. Ionuţ este şi un bărbat frumos. Nu întâmplător s-a căsătorit cu o doctoriţă frumoasă, care l-a făcut fericit, cu doi copii minunaţi: Luca-Maximilian şi Mia-Maria (foto 2). Din păcate, Mămăiţa n-a mai apucat să-i vadă, pentru că Domnul a luat-o la El, dar a plecat împăcată că familia ei e fericită.
Cine n-o cunoaşte pe Margareta Pâslaru, vedeta anilor ’60-’80? Am apreciat-o enorm. Am avut ocazia să joc alături de ea şi m-a uimit cu seriozitatea, minuţiozitatea cu care-şi pregătea fiecare apariţie în public. Orice proiect de televiziune o preocupa cu aceeaşi patimă ca şi cum ar fi jucat într-un mare spectacol. Dădea atenţie enormă atât ţinutei, cât şi prestaţiei artistice. Totul era gândit cu precizie şi executat perfect. Într-o perioadă în care nu aveam impresari care să se ocupe de noi, ea singură şi-a gândit cariera pas cu pas. Mai rar asemenea artist. Din cauza timpurilor acelea, pe care le ştiţi, a plecat în străinătate cu o fetiţă deja mărişoară, frumoasă şi deşteaptă, Măriuca. Iar când s-a întors după Revoluţie am primit-o cu toţii de parcă n-ar fi plecat nicicând. Aceeaşi Margareta, serioasă şi capabilă de fapte mari. Nimeni n-a uitat-o, iar ea din nou ne-a uimit cu proiecte speciale. Primul la care am participat şi eu a fost „Coşul de cumpărături”, o iniţiativă a Crucii Roşii de a aduna produse pentru familiile defavorizate. Apoi a mai fost un proiect pentru artiştii bătrâni cu probleme. Luni, 23 noiembrie, Margareta a lansat un CD (foto 1) ai cărui bani obţinuţi din vânzare vor fi donaţi artiştilor de film care trăiesc la limita sărăciei. S-a străduit să unească laolaltă 23 de artişti mari şi a scos un disc de autor, unde aceşti 23 de artişti au prestat benevol. Am cântat fiecare o piesă muzicală pentru a se realiza un album de succes. A ieşit o minunăţie şi veţi fi fericiţi să-l ascultaţi. Apar pe CD nume dintre cele mai vestite: Maia Morgenstern, Florin Zamfirescu, familia Velniciuc - soţie şi fiică, Adriana Trandafir, Aurelian Temişan cu soţia, familia Eugen Cristea (foto 3) şi mulţi alţii. Discul se numeşte: „Stelele filmului cântă” şi a fost produs de Uniunea Cineaştilor din România. Cântecele minunate sunt scrise de Margareta, pline de sensibilitate, romantism şi filosofie de viaţă. Poţi să le asculţi la nesfârşit fără să te plictiseşti niciodată. Întreaga coloană sonoră, impecabilă, a fost asigurată de Jolt şi Andrei Kerestely (foto 2), muzicieni de înaltă clasă. M-am bucurat să fac şi eu parte din această echipă.
Marţi seară, la Piteşti, a avut loc a treia ediţie a Festivalului „Vasile Veselovschi”, marele compozitor care şi-a trăit copilăria şi tinereţea în acest oraş. Acţiunea a început timid acum trei ani, cu ajutorul Primăriei, dar mai ales datorită doamnei Gabriela Pendiuc, directoarea Şcolii de arte, care are proiecte valoroase şi se dedică total vieţii culturale a oraşului. Cunosc Piteştiul încă din tinereţe. Am jucat aproape lunar aici teatru, reviste, tot felul de spectacole pentru publicul care era avid de cultură. În ultimii ani a scăzut prezenţa bucureştenilor cu mari spectacole, pentru că lumea este extrem de ocupată de viaţa materială, aşa că bucuriile artistice au trecut pe planul doi. Sunt fericită deci că am fost invitată la acest eveniment, care atestă faptul că românii mai cred în valorile noastre artistice naţionale şi mai găsesc timp să le onoreze. Zece tineri frumoşi au participat la concurs, eleganţi şi talentaţi. Ei au cântat nu numai piesele lui Veselovschi, ci şi ale altor mari creatori, la libera lor alegere. S-a cântat Cornel Fugaru, Marcel Dragomir, Ion Cristinoiu, Horia Moculescu etc. Juriul: doamna Pendiuc, Nico, Paula Seling, Horia Moculescu şi Valentin Veselovschi, fiul compozitorului. Formaţia muzicală a dirijorului Dan Dimitriu a însoţit tot spectacolul. Eu am fost fericită să mă alătur acestui eveniment, pentru că am făcut aproape parte din familia compozitorului. Vasi, cum îi spuneam noi, care lucra tot timpul cu Puişor, ne-a fost naş şi am fost martor la multe dintre creaţiile lor. La final de spectacol m-am bucurat de o mare surpriză. Sala s-a ridicat în picioare şi a cântat „La mulţi ani!”, aflând desigur că voi schimba în curând prefixul. Mi s-a oferit medalia „Ion Minulescu”, scriitorul pe care l-am adorat întotdeauna, şi am primit nenumărate buchete de flori.
În anul 1963 am venit de la Braşov să dau un examen la Teatrul Tănase, în speranţa că voi ajunge la Bucureşti după trei ani de rezidenţiat. Acesta era visul oricărui actor. Aici erau radioul, televiziunea, teatrul, revista, modalităţi prin care ajungeai în atenţia marelui public. Şi mai ales la Revistă, unde legătura cu publicul este directă. Atunci l-am cunoscut pe Aurel Storin, care tocmai lansa la Teatrul Mic o piesă de succes. Un tânăr frumos, elegant, rasat care atrăgea atenţia. Curând ne-am întâlnit la Teatrul „Constantin Tănase”, el secretar literar, eu, în sfârşit, actriţă. Ne-am dat seama că gândim la fel. Iubea acest gen ca şi mine şi s-a dovedit mai apoi a fi cel mai nimerit om ce putea să scrie o istorie a lui. El spunea: teatrul e dezbatere, revista e pretext, teatrul e peren, revista se consumă pe măsură ce se produce. Valoarea ei vine din intersecţia dintre putere şi cetăţeanul acesteia. Cetăţeanul este de fapt personajul cel mai important, eroul revistei româneşti. În numele lui se desfăşoară tirul satiric, se prăvale cascada comică a spectacolului de revistă. V-am relatat doar câteva păreri ale prietenului nostru doar pentru a-l cunoaşte mai bine. Aurel a lăsat în urma sa cărţi de versuri, 400 de melodii, care au ajuns şlagăre, de-ar fi să vă amintesc doar „Lalele, lalele”, compozitor Temistocle Popa, sau „Să mori de dragoste rănită”, de Marcel Dragomir. A obţinut Premiul UNITER în 2007, multe premii la festivalurile de muzică uşoară, a scris cu Radu Şerban primul muzical românesc, „Cafeaua cu lapte de adio”. Ne-a părăsit discret după doi ani de suferinţă şi ne vom aminti mereu de mintea sa strălucită şi de caracterul său nobil. Dumnezeu să-l odihnească!
De-a lungul a câtorva luni m-am gândit la Gabriel Cotabiţă. Mi-au trecut prin minte spectacolele unde ne-am întâlnit, turneul nostru de-o vară cu trupa lui care ne însoţea, cu masa de la părinţii lui la Craiova. O vreme ne-am urmărit şi ne-am apreciat de la distanţă cu aceeaşi intensitate. Accidentul nefericit a venit ca un trăsnet, dar am trăit cu speranţa în suflet, şi uite că Dumnezeu ne-a dat un semn când nu ne mai aşteptam. Urmăriţi de teama refacerii a mai trecut ceva vreme, şi iată că a venit în sfârşit bucuria cea mare. Nimeni n-a crezut în această minune. 29 octombrie, o zi de toamnă frumoasă s-a transformat într-o primăvară a iubirii. Concertul aşteptat cu emoţie a fost un imn al credinţei ridicat spre cer, pentru că toate inimile celor prezenţi au bătut în acelaşi ritm, indiferent de vârstă sau de înţelegere. Gabi dragă, aplauzele furtunoase ţi s-au adresat ţie, în primul rând, şi desigur celor care au venit cu dragoste să-ţi prezinte cântecele. Concertul a fost o oglindă a talentului tău, a sufletului tău şi a convingerilor tale. Aplauzele au demonstrat respect, infinit respect pentru muzica ta. Cântecele tale pline de emoţie profundă se adresează minţii şi inimilor oamenilor. Am plecat fericită de la acest concert, I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat şi am înţeles că trebuie să ne cheltuim viaţa aceasta scurtă cu mai multă zgârcenie. Am înţeles că trebuie să ne gândim mai mult la cei din jur şi, dacă Dumnezeu ne-a dăruit un strop de har, să-l dăruim şi celorlalţi. Spuneam, un semn de la Dumnezeu ne-a fost trimis prin tine ca să ne redea speranţa. Eu îţi urez o viaţă lungă, să te bucuri de fetele tale, de prietenii tăi şi să ne dăruieşti tot ce este frumos în mintea şi în inima ta.
Mă apropii de 80 de ani. Aş minţi dacă v-aş spune că asta nu mă întristează. Eu nicio clipă nu mi-am pierdut cheful de viaţă. Am avut noroc că am fost sănătoasă, e adevărat că am avut o copilărie grea, dar o mamă puternică, și ea m-a ajutat să nu simt tristeţea ei, am avut o căsnicie minunată şi m-am bucurat de succes în profesia mea extraordinară. Toate acestea m-au făcut să nu simt trecerea anilor, şi azi mi se pare că a fost un vis scurt, dar frumos. Ar trebui să-I mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă pentru tot ce mi-a dăruit. Dacă mă gândesc bine, în viaţa mea s-a legat totul firesc, fără să fie nevoie să mă rog de nimeni. Poate au fost bune şi alegerile mele, inspirate, când trebuia să schimb cu curaj drumul pe care s-o apuc. Îmi amintesc că în anul 1963 am fost invitată să joc la Revistă, după trei ani de rezidenţiat la Braşov. Mulţi din jurul meu mă îndemnau să n-o fac - biata Revistă, cenuşăreasa teatrului românesc, mereu hulită de specialişti şi adorată de public. Dar ea l-a pus pe frontispiciu pe Constantin Tănase şi a dat publicului comici de geniu ca Puiu Călinescu. În ciuda sfaturilor binevoitoare, am ales Revista. Ea m-a dus la Paris cap de afiş împreună cu Mircea Crişan, ea m-a propulsat în televiziune şi am prezentat Festivalul „Cerbul de Aur” după care am primit totala adeziune a românilor. Deci am ales bine. Când în 1969 Teatrul de Comedie m-a invitat să joc în „Galy Gay” de Brecht iar m-am lovit de sfătuitori. Jucam la Revistă cu succes în spectacolele scrise de Puişor Maximilian, soţul meu. Părea că nu trebuia să plec de aici. Dar Puişor mi-a spus „Du-te să joci marele repertoriu, că la Revistă poţi juca oricând”. Am plecat cu emoţie însă la Teatrul de Comedie, care se bucura de un mare renume. O altă alegere bună. Am jucat multe piese celebre, cu regizori celebri şi cu succes de ani şi ani: Cehov, Brecht, Machiaveli, O. Wilder, Băieşu, Sebastian. „Preşul” lui Băieşu s-a jucat 18 ani! „Peţitoarea” lui Wilder, 15 ani. „Plicul” lui Rebreanu, 12 ani. Ei! Am multe de povestit, dar ne mai întâlnim şi altădată.
