Sunt oameni despre care se scriu cărţi. Cu siguranţă, asta se datorează faptului că ei au făcut ceva ieşit din comun, valorează ceva pentru societate. În cazul nostru, pentru că este vorba despre cartea pe care tocmai am lansat-o la „Bookfest”, scrisă de domnul Aurel Storin, avem de-a face cu Stela şi cu Arşinel. Este o carte ce povesteşte despre cei 37 de ani de activitate puşi în slujba publicului. Nu ne umflăm în pene, dar ne-am bucurat mult de apariţia ei, căci va face cunoscut oamenilor ce-am reuşit noi să dăruim românilor: tot sufletul și talentul nostru, pentru a-i face fericiţi, pentru a-i încuraja, pentru a-i ajuta să meargă mai departe. „O pereche fără pereche” este titlul cărţii. Asta ne flatează, pentru că am petrecut împreună 37 de ani pe scenă, în film, în televiziune, sute de nopţi nedormite, mii de kilometri parcurşi. Am jucat în cele mai mari oraşe ale ţării şi în cele mai îndepărtate sate atunci când, în toiul iernii, în sală erau zero grade. Am jucat în sudul Americii, unde mai sunt doar câteva zeci de români fugiţi acolo înainte de ocupaţia rusească, dar şi la Melbourne, unde ne-au aplaudat în picioare 800 de români. Datorită nouă s-au simţit din nou acasă, în familie, au prins din nou curaj să suporte exilul, căci dorul de casă nu e o poveste. La lansarea care a avut loc sâmbătă, 23 mai, cartea a fost primită cu bucurie. Autorul ei, Aurel Storin, cunoaşte în amănunt şi viaţa Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, căci a fost secretar literar, gazetar şi dramaturg şi, de asemenea, ne cunoaşte pe noi, cei doi eroi. El a realizat în paginile scrise nu numai enumerarea faptelor noastre, ci şi o caracterizare a tuturor celor care au contribuit la realizarea spectacolelor teatrului nostru din ultimii 40 de ani. Cei care ne-au ajutat şi ne-au iubit au fost: Vasile Veselovschi, Mihai Maximilian, Biţu Fălticineanu, arhitecta Bobi Dinulescu, creatori, la rândul lor, în domeniu. Eu am numit-o carte de informaţii, căci realmente vă oferă pas cu pas tot ce am realizat noi doi în 37 de ani şi sigur nu ne vom opri aici, chiar dacă vârsta uneori ne îngreunează paşii. Până acum, datorită acestei profesii minunate am trăit fericiţi, cu sentimentul datoriei împlinite şi cu plăcerea de a fi întâmpinaţi la fiecare pas de zâmbetul românilor.
Ce rol mare joacă întâmplarea în viaţa noastră! Era prin 1972, şi Tudor Vornicu era forţa, creierul care făcea televiziunea să se dezvolte vertiginos. Foarte inteligent şi curajos, o personalitate care se impunea la toate nivelurile. Eu făceam nenumărate emisiuni tv încă din 1959, când eram studentă. Ştefan Bănică Senior era actor la Giuleşti, avea mare succes cu piesa „Aristocraţii” şi terminase studiile cu doi ani înaintea mea. Mai avea şi avantajul că tocmai lansase două melodii cu un succes extraordinar: „Gioconda se mărită” şi „Vă rog să-mi acordaţi”. Amândoi (foto 1) eram apreciaţi în teatru şi devenisem destul de cunoscuţi în televiziune. Ne întâlneam adesea pe platou, dar nu jucasem niciodată împreună. Ca şi acum, redacţia televiziunii era asaltată de scrisori de la spectatori, care dovedeau - ceea ce acum se spune - ratingul pe care-l aveam. Şi iată, într-o dimineaţă, vine Vornicu la noi şi spune: „Puişor, trebuie să scrii o emisiune de 50 de minute cu Stela şi un partener”. Cu cine? Eu tocmai jucam la Teatrul de Comedie „Steaua fără nume”, unde Iurie Darie, frumos şi plin de haz, era strălucitor. Dar cum viaţa are legile ei, Iura a refuzat propunerea. Nu era obişnuit cu genul revuistic, adică muzică, dans, monolog, scheci. Pur şi simplu s-a speriat. Şi atunci, alegerea a căzut pe Ştefan Bănică. Textul lui Mihai Maximilian a fost excepţional, muzica lui Vasile Veselovschi, de asemenea, iar regia, Sanda Manu, pedagog de înaltă clasă, nu mai zic. Am început imediat repetiţiile, căci în trei săptămâni emisiunea trebuia să intre pe post. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Am lucrat zi şi noapte din greu, căci erau multe schimbări de decor, de costume, de personaje. S-a numit „Doi într-un balansoar”. Era prima oară când se făcea o emisiune doar cu doi actori, căci se vorbea mereu despre cultul personalităţii. Dar Tudor a ştiut să ţină piept presiunilor, şi show-ul nostru a ieşit pe post. Ce-am învăţat atunci? Că omul se cunoaşte la drum, căci a fost un drum lung şi frumos colaborarea mea cu Ştefan. Era un coleg cald, tandru, grijuliu, atent la tot ce se întâmpla în jurul nostru. Mă apăra de prezenţe nedorite, de tot ce poate fi neplăcut la drum. Rareori era impulsiv, mai ales atunci când lucrurile nu ieşeau cum trebuie, dar nu mă atrăgea niciodată şi pe mine în vreun conflict. Îşi adora băiatul şi a fost extrem de fericit când acesta a început să se ridice ca actor. Uneori era aspru cu el, în dorinţa de a-l pregăti pentru o carieră adevărată. Iată că am reuşit săptămâna trecută să ne adunăm împreună cu doamna Fântânaru, Emilia Popescu şi juniorul Bănică (foto 2) ca să depănăm amintiri dragi despre cel care a plecat dintre noi exact acum 20 de ani. Am revăzut imagini din „De-ale carnavalului”, regia Lucian Pintilie, din „Scrisoarea pierdută”, regia Liviu Ciulei, sau filmul „Pentru cine bat clopotele Mitică”, şi încă o dată ne-am amintit că România are actori de talie internaţională.
Se împlinesc 11 ani de când am lansat la Opera Comică pentru Copii spectacolul „Coana Chiriţa” de Vasile Alecsandri. 11 ani! Nu-mi vine a crede! Am jucat peste 50 de reprezentaţii atunci, apoi a urmat o altă serie lungă cu „Piatra din casă” şi apoi cu „Soacra cu trei nurori”. Colaborarea mea cu acest teatru înfiinţat de doamna Smaranda Onţeanu, unicul teatru muzical de copii de sine stătător din Europa, a decurs, de-a lungul anilor, în cele mai minunate condiţii. Colectivul acesta are o caracteristică aparte. El a trebuit să devină pe parcurs bun la toate. S-a obişnuit din capul locului să joace orice rol i se acordă şi, în acelaşi timp, să dea ajutor la tot ceea ce înseamnă muncă în realizarea reprezentaţiei: regizor de culise, iluminist, sonorizator, maşinist şi rol de figuraţie. Trupa fiind mică, aşa era normal să reziste. Specialităţile artistice sunt diverse, căci într-un spectacol muzical cei care participă în el sunt cântăreţi de operă sau de operetă. Nu e glumă, se cântă la nivel profesional. Cel care joacă dimineaţa pe Bârzoi (Vincenţiu Ţăranu) joacă seara în „Carmen” la Operă; iar Guliţă al nostru (Valentino Tiron) seara interpretează la Operetă un rol în „Fantoma de la Operă”. Singura care putea să intre în panică am fost eu, dar, deoarece rolul Chiriţei m-a preocupat încă din facultate, am depăşit handicapul. Iată deci că, după 11 ani de la prima apariţie a Chiriţei pe scena Palatului Naţional al Copiilor, s-a luat hotărârea s-o readucem pe scenă. De data aceasta, în sala minunată, renovată, proprie a Operei Comice, sala fostului Teatru Giuleşti. În fond, s-au schimbat generaţiile, şi copiii în vârstă de 7 ani, care veneau atunci entuziaşti la teatru, sunt astăzi studenţi. Nu vă puteţi imagina ce bucurie este să joci pentru copii. Chiar dacă sunt uneori gălăgioşi, ei intră în poveste cu încredere, participă la test, pe scurt, sunt un public extraordinar. Spectatorii s-au schimbat, dar noi, care jucăm, suntem aceeaşi, chiar dacă au trecut anii. Guliţă joacă şi acum cu aceeaşi vervă, deşi astăzi este şi tatăl grijuliu al unui băieţel. Oana Damian, o splendoare de mămică a doi copii, joacă fără complexe pe frumoasa Luluţa, căci e suplă ca o trestie. Cumnăţica mea, jucată de Gabi Daha, vine însoţită la teatru de păpuşica sa minunată de 5 ani. Poate doar eu cu Bârzoi ne-am mai împlinit, dar asta nu ne opreşte să nu jucăm cu aceeaşi pasiune. Leonaş, care se ţine tot timpul de şotii, Daniel Filipescu este la fel de curtenitor, iar Vali Racoveanu, profesorul nostru de franceză, Monsiu Şarlă, rămâne un factotum, susţinându-ne pe toţi şi în scenă, şi în afara ei. Spectacolul de acum 11 ani a fost regizat de domnul Cristian Mihăilescu, îndrăgostit de operă şi de operetă, de teatru şi de tot ceea ce înseamnă manifestare artistică. Spectacolele sale abundă în fantezie şi în haz. Sunt fericită că s-a reluat acest spectacol, care mă solicită şi-mi dă încrederea că şi noua generaţie mă va îmbrăţişa cu dragoste. Deci, „Chiriţa” se întoarce!
Rulase pe ecrane un film bun cu Barbra Streisand. Actriţă fenomenală, apare alături de Louis Amstrong în scena memorabilă „Hello Dolly” (musical), vă daţi seama ce succes fantastic. Erau acolo foarte mulţi bani. Secretarul literar al teatrului de pe atunci, Andrei Băleanu, cel care scotocea peste tot după noutăţi teatrale, găseşte piesa „Peţitoarea” de Thornton Wilder, autor foarte vechi. Exact povestea din filmul „Hello Dolly”. Când abordezi în teatru un subiect deja cunoscut şi mai ales realizat de americani la standarde fenomenale, stai mai mult pe gânduri până îndrăzneşti să ataci şi tu subiectul. În vremea aceea era şi mai este şi azi un regizor rafinat şi foarte îndrăgostit de teatru, Valeriu Moisescu. Primeşte textul şi face distribuţia. Eu - Dolly, partenerul meu direct, Mihai Pălădescu, în alte roluri importante: Vasilica Tastaman, Iurie Darie, George Mihăiţă. Distribuţie nu prea mare. Repetiţiile decurg într-o atmosferă minunată, cu pauze de şuete încântătoare, cu explicaţii tandre şi elegante oferite de marele regizor. Pe mine însă mă urmărea insistent prezenţa personajului din film. Întotdeauna m-am apropiat cu teamă de rolurile mari şi mereu eram o şcolăriţă cuminte, care urma cu rigoare sfaturile regizorale. Eram uşor crispată, prea corectă, fără relaxarea necesară într-un spectacol de comedie, fără plăcerea de a da drumul fanteziei. Spectacolul a ieşit însă foarte bine. Pălădescu era în matca sa, mozac, Vasilica - strălucitoare, Mihăiţă, proaspăt venit în teatru, era un amor. De altfel, am rămas prieteni toată viaţa, cu o mare consideraţie pentru talentul şi caracterul său deosebit. Nu întâmplător conduce Teatrul de Comedie cu pricepere de mulţi ani. Singura care nu era în apele sale eram eu. Pentru că urzeala a fost bună, deci indicaţiile regizorului au fost valabile, după câteva spectacole m-am relaxat, şi piesa „Peţitoarea”, în ciuda musicalului american, a ţinut afişul zece ani cu casa închisă. L-am pierdut curând pe Mişu Pălădescu, după o operaţie nefericită. A intrat în locul său Ion Lucian, pe care l-am adorat dintotdeauna pentru performanţele sale teatrale. Când joci atâţia ani un spectacol, dincolo de bucuria succesului, apar şi lucruri neplăcute. În 1982 a plecat şi Vasilica în Suedia şi a rămas în distribuţie o altă actriţă talentată, Melania Cârje. N-a trecut mult şi a plecat şi ea acolo departe, în continentul care promitea fericirea. Am rămas în spectacol cu cel care a fost un june-prim formidabil, Iurie Darie, despre care o să vă vorbesc în alt număr al revistei.
Când începi să deschizi cufărul cu amintiri, nu mai ştii de unde s-o apuci. Eu, care am jucat foarte mult şi am avut norocul să fiu alături de cei mai mari actori ai ţării mele, am ce vă spune despre fiecare. Părăsesc deci temporar epoca Teatrului de Comedie, căci tocmai am stat de vorbă la telefon cu Tama (Tamara Buciuceanu-Botez). Drumurile ni s-au încrucişat şi la Teatrul de Revistă, şi la televiziune, dar mai ales în excepţionalul proiect de radio numit „Caviar, vodcă şi bye, bye”, piesă scrisă de regretatul George Astaloş. Tamara este dăruită de Dumnezeu cu daruri ieşite din comun, începând cu date fizice, cu o sensibilitate artistică specială, cu o cultură deosebită şi cu o pasiune puternică pentru teatru. Toate acestea la un loc fac din Tamara o stea de prim rang a teatrului românesc, ce străluceşte printre primele cel mai luminate stele. Pe Tamara artista v-o poate descrie orice critic de artă sau orice coleg de scenă. Eu am cunoscut-o şi pe Tamara omul, căci la drum se cunoaşte firea omului. Am străbătut împreună cele cinci continente în condiţii grele, drumuri lungi şi schimbări climaterice diferite. Odată am plecat de la New York la minus 15 grade şi am aterizat după șase ore la Miami, la plus 24 de grade. Fericiţi de zilele superbe întâlnite am stat pe malul oceanului toată ziua, iar a doua zi eram toţi răciţi cobză. Aici intervenea Tamara, care era cea mai bună mamă sau doică, cum vreţi să-i spuneţi, căci în punguţa sa de medicamente se găsea leac pentru orice situaţie. Am stat în aceeaşi cameră, am dormit în acelaşi pat şi, credeţi-mă, că ea era aceea care dimineaţa mă trezea cu cafeluţa la pat. Era prima la întâlnire, prima la cabină şi prima la scenă. Fără ea, turneele noastre n-ar fi avut atâta farmec, iar de succesele înregistrate pe scenă, ce să mai vorbim? Mereu vine binedispusă şi gata să participe la orice şotie. Odată, în Norvegia, am fost invitaţi la o masă unde s-au servit numai fructe de mare şi castroane imense cu creveţi. Unii dintre colegi n-au fost încântaţi, dar Tama a început prima să mănânce şi n-am rezistat să nu-i fac o fotografie, şi iată cum s-a înfruptat din ei. Şi pentru că vorbeam despre scenă, a fost recompensată de-a lungul anilor cu zeci de diplome şi de premii, semn de preţuire a talentului său şi a abnegaţiei cu care şi-a îndeplinit menirea. Sunt oameni care s-au născut pentru a aduce bucurie semenilor lor. Unul dintre aceştia este Tamara Buciuceanu.
Îmi este mereu dor de teatru, de Shakespeare, de Cehov şi chiar de Baranga. În cei 18 ani petrecuţi la Teatrul de Comedie am avut şansa să joc în multe spectacole memorabile semnate de mari autori, puse în scenă de mari regizori, având ca parteneri actori extraordinari. Am să vă povestesc mai întâi cum am ajuns să joc în trupa vestită alcătuită de domnul Radu Beligan la Teatrul de Comedie. În anul 1969 eram vedeta Teatrului Tănase, cu care jucasem două stagiuni de succes la Paris, la Sala Olimpia, două stagiuni la Berlin, pe scena celebrului Friedrichstadt Palace, iar în televiziune nu lipseam din nicio emisiune de divertisment. Emisiunile erau foarte bune, nu degeaba şi azi, după 50 de ani, ele sunt admirate pe ecranul postului naţional. La vremea aceea, Teatrul de Comedie avea cea mai apreciată trupă, invidiată pentru calitatea ei şi pentru atmosfera de lucru. Regizorul principal era domnul Lucian Giurchescu, care, mai târziu, va deveni şi directorul teatrului. Recunoscut ca fiind cel mai mare specialist în opera lui Bertold Brecht, tocmai voia să pună în scenă piesa „Un om egal un om” sau mai precis „Dispariţia lui Galy Gay”. Actriţa numărul unu a teatrului, Vasilica Tastaman, pleca pentru un an întreg în Turcia, unde soţul său, Emeric Ienei, avea un contract. Îngrijorat probabil de faptul că piesa conţinea multe songuri s-a gândit că-i trebuie o actriţă care are experienţa teatrului muzical. Şi iată cum alegerea a căzut pe mine. Am crezut că va fi o colaborare vremelnică, dar Giurchescu mi-a propus angajarea definitivă. Eram într-o mare dilemă. Să renunţ la locul meu excelent de la teatrul muzical şi să intru într-o trupă mare de teatru de proză? Părerile prietenilor erau diferite. Tocmai mă măritasem cu Puiu Maximilian, cel mai bun creator de revistă. Dar iată că tot el m-a încurajat: „Du-te şi joacă marele repertoriu, căci poţi juca concomitent la Revistă când vrei”. Intrarea mea în spectacolul Brecht a fost cu noroc. Inspiraţia lui Giurchescu - fenomenală, distribuţia - genială, succesul - fulminant. Aveam partener direct un actor sensibil, Mihai Pălădescu (foto 1), cu care m-am înţeles perfect. Tot aici m-am întâlnit cu cel pentru care am o deosebită consideraţie, domnul Mircea Albulescu (foto 2). El a sesizat primul încărcătura mea de emoţie la intrarea în rolurile marelui repertoriu. M-a încurajat cu discreţie şi cu tandreţe şi m-a învăţat multe secrete ale acestei profesii complicate. De curând, l-am văzut într-un spectacol cu „Bădăranii”, de Goldoni, şi i-am admirat perfecţiunea demonstraţiei actoriceşti şi ştiinţa relaţiei cu partenerul şi publicul. Jocul său are fineţea şi frumuseţea unei dantele de Bruxelles. (va urma)
E adevărat sau e o părere? Precum trec anii, parcă zilele sunt mai scurte, timpul trece pe lângă noi ca o nălucă, viaţa ne goneşte cu biciul ei neiertător de la o lună la alta şi ne apropiem cu groază în suflet de un final incert, mai apropiat sau mai îndepărtat. Iată, a trecut Paştele şi parcă ieri a fost Crăciunul. Timpul dintre cele două evenimente s-a condensat îngrozitor, şi cele trei luni între ele parcă n-au existat. Fac un efort să-mi amintesc ce am făcut în aceste trei luni, că doar n-am stat degeaba. Aproape nu-mi amintesc nimic, totul s-a şters cu buretele şi mi-au rămas în suflet doar cele două evenimente petrecute în familie. Să fie oare vârsta, care ne face să ne apropiem mai mult de cei dragi, să fie nevoia de a te asigura că îi ai aproape, căci timpul se scurtează? Probabil toate acestea la un loc. Paştele de anul acesta l-am petrecut cu nepoata mea Buru, cu soţul său Daniel, cu mama acestuia Doina şi cu fiica mea, tot Doina. A fost o săptămână încărcată de tandreţe, care a trecut prea repede în dorinţa noastră de a dura o veşnicie. E greu când fiecare trăieşte pe alte meleaguri, când întâlnirile sunt rare şi dorul ne încearcă mereu. Au plecat. Dar am rămas cu inima împăcată, căci tânăra familie clădită de nepoata mea arată foarte bine. Armonia dintre cei doi se vede cu ochiul liber. Ginerele nostru este un bun tenisman, care încă primeşte laurii gloriei şi în acelaşi timp educă o generaţie de tinere talente la Nürenberg. Nepoata mea Buru este absolventă a Universităţii de Film, clasa Regie, are şi o licenţă de scenaristică şi este plină de optimism în ceea ce priveşte viitorul său în Germania. Ca toţi bunicii nerăbdători, sperăm în apariţia unui urmaş viguros, care să ducă mai departe numele familiei Maximilian. Am constatat că amândoi fac parte dintr-o generaţie care preţuieşte valorile adevărate, care păstrează cu dragoste relaţiile familiei, oricât de controversat este comportamentul tineretului de azi. E plăcut să vezi că aceşti copii au măsură în felul cum se comportă, că privesc viitorul cu optimism, că au speranţa unor realizări aparte. M-am obişnuit cu gândul că sunt mai departe, dar constat că azi distanţa nu mai contează, ci numai dorinţa de a o străbate cu curaj şi cu plăcere. Alături de noi, în aceste zile, au fost doar câţiva prieteni apropiaţi, atât de apropiaţi încât nu implică nici stres, nici obligaţii speciale cu prezenţa lor. Avem aceleaşi preocupări, acelaşi fel de a privi viaţa, aceleaşi convingeri. Masa a fost bogată, gustoasă şi variată, cu cele mai cunoscute bunătăţi tradiţionale. Suntem în familie bucătărese pricepute şi, în afară de cozonac, preparăm totul în casă. Cozonacul însă, din respect pentru calitatea excepţională, îl aducem de la Suceava. Să ne ajute Dumnezeu încă mulţi ani la rând să petrecem Sărbătorile în familie!