Vă spuneam odată că nu prea mi-am sărbătorit ziua onomastică din diverse motive. Anul acesta am plecat de Crăciun în Germania. De ce? Aici s-a căsătorit nepoata mea cu băiatul unei foarte bune prietene. Întâlnirea lor a fost întâmplătoare acum câţiva ani şi, până la urmă, a devenit statornică. Am plecat, împreună cu fiica mea, să vedem cu ochii noştri cum şi-au aranjat apartamentul şi să petrecem împreună cu ei o săptămână. Tot întâmplător, biletul meu de avion era pe data de 21 decembrie, chiar de ziua mea. Deci, cum nu ţin să fac petrecere în această zi, am plecat spre Nürnberg la ora 20:00. Avionul a avut întârziere, nicio supărare, şi mi s-a transmis prin telefon că familia nu mă mai aşteaptă, se culcă şi urmează să mă culc şi eu când ajung. Deschid uşa apartamentului şi, deodată, se face o lumină mare, şi ce să vezi! Mă aşteaptă un „La Mulţi Ani!” gălăgios de la o gaşcă de prieteni ce-mi oferă un tort imens, ornat cu fructe, într-un desen nemaiîntâlnit (foto 1). Sunt fericită, şi cupele de şampanie se golesc imediat. Tortul este realizat, bineînţeles, de Rozvita, cofetăreasă de mare talent. Am stat la taclale până târziu în noapte. Oraşul Nürnberg nu este prea întins, dar de o frumuseţe rară. Centrul se află în mijlocul unei cetăţi cu ziduri masive şi cu turnuri spectaculoase, cu aer medieval, cu o catedrală superbă - Frauenkirche (foto 2) - şi nu trebuie să uităm clădirea impunătoare, Tribunalul, unde a avut loc „Procesul de la Nürnberg” şi, de asemenea, acesta este oraşul unde s-a născut marele pictor Dürer. Îl cunosc de mulţi ani, căci aici viaţa comunităţii româneşti este foarte bogată. Anual, la sfârşitul lunii iunie, are loc un festival în piaţa centrală care se bucură de mare succes. Spectacolul este realizat de artişti români şi germani, căci spectatorii, în număr foarte mare, sunt români şi saşi. Am fost şi eu invitată aici de mai multe ori împreună cu Alexandru Arşinel, o dată chiar cu trupa Teatrului Tănase. De asemenea, pe timpul Sărbătorilor de Iarnă se deschide cel mai mare târg de Crăciun din Europa, cu căsuţe colorate venite din capitalele ţărilor partenere, şi unde căsuţa noastră, a României, se bucură de succes, vânzând artizanat românesc la o ţuică fiartă şi la o porţie de sarmale foarte apreciate. Anul acesta s-au vândut 5.000. Scopul vizitei mele de astă dată a fost să văd cum locuieşte nepoata mea şi care este starea sa acolo, departe. Am petrecut seara de Crăciun la ea, într-un apartament strălucitor ca zăpada, alături de un brad mare plin de daruri. Am petrecut şi zilele următoare într-o atmosferă de familie armonioasă. Buru, nepoata mea, este absolventă a Academiei de Film şi deţinătoare a trei premii naţionale importante. Sper ca de aici înainte să-i meargă la fel. A existat mereu o teamă pentru soarta copiilor care au plecat să-şi caute norocul în lume. Teamă pe care am avut-o şi eu. Am observat că nu mai este cazul. Azi, mijloacele de transport rapide sunt la îndemână şi ieftine, putem să ne vedem mai des, iar telefoanele ne mai ostoiesc dorul. M-am întors acasă mulţumită şi mândră.
Mereu se comentează: Ei! Revelioanele de altădată... De ce nu se mai fac la tv Revelioane la fel de frumoase? De ce? Foarte simplu. Pentru că realizarea acestui program era privită cu seriozitate. Se deosebea de emisiunile zilnice sau săptămânale. Revelionul era o mare sărbătoare, oferită ţării de Televiziunea Română şi de toţi artiştii mari. Începeau pregătirile încă din luna octombrie, adunând în echipă pe cei mai mari profesionişti: scriitori - Puiu Maximilian, Octavian Sava, Dan Mihăiescu, Grigore Pop; regizori - Valeriu Lazarov şi Andu Bocăneţ; redactori - o întreagă echipă în frunte cu Ioana Bogdan. Erau prezenţi cei mai mari compozitori: Radu Şerban, Vasile Veselovschi, Temistocle Popa sau Horia Moculescu. Se scria şi se compunea special pentru acest eveniment. Se repeta serios. Venea Baletul de la Tănase, de la Operetă sau de la Operă, actori din toate teatrele şi cei mai mari cântăreţi ai timpului. Programul de lucru era de 24 din 24 de ore, căci toţi eram interesaţi să iasă bine această misiune de sărbătoare. Spre deosebire de angajaţii tv, noi, cei din afară, eram angajaţi la diverse teatre. Deci, dimineaţă la ora 8:00, radio; la ora 10:00, repetiţie la teatru; la ora 14:00, filmare la Televiziune; la ora 19:00, spectacol şi la ora 22:00, din nou filmare la Televiziune până la 4:00-5:00 dimineaţa. Dumnezeu ştie când dormeam, probabil cu capul pe o scară din decor, noroc că eram tineri şi fardul făcea faţă atâtea ore. Schimbări de costume, coafuri şi chiar machiaj, toate cereau un efort în plus. Dac-aţi şti de câte ori am intrat în cadru cu rochia prinsă cu ace de siguranţă, căci Doina Levintza improviza rapid o rochie de seară. Odată, îmi amintesc că trebuia să-l joc pe Demis Roussos şi, pentru că el era gras, poanta era că trebuia să zbor spre tavan doi metri. Trei ore a durat manevra, căci nu erau mijloacele tehnice necesare. Şi când te gândeşti că realizarea părţii muzicale nu durase decât 25 de minute! Eram frântă de oboseală, dar nu conta. S-a bucurat de succes. Când credeam că totul e gata, urma vizionarea. Nu era vorba numai despre probleme politice, cunoşteam situaţia şi evitam anumite lucruri sau le făceam să treacă neobservate, dar erau şi lucruri pe care trebuia să le refacem tehnic, şi iată cum o luam de la început. Emoţia se prelungea până spre 27 decembrie, când, în sfârşit, se aşeza liniştea, căci era dat avizul final. Se muncea deci cam trei luni întregi pentru o singură noapte, care ne dădea o satisfacţie extraordinară. Lumea ne oprea pe stradă, ne felicita, toţi ne simţeam responsabili, de aceea şi azi oamenii îşi amintesc de Revelioanele noastre, realizate cu multă muncă. Şi vreau să vă amintesc că aveam un mare producător, Tudor Vornicu, un om inteligent şi curajos, care dirija această orchestră uriaşă a Sărbătorii de Revelion.
Nu pot vorbi despre zilele noastre fără a-mi aduce aminte de ce a fost înainte, în copilărie. S-au scurs mulţi ani de atunci. Am trecut prin şcoala de la Braşov cu brio, am făcut facultatea la Bucureşti fără probleme. Nu aveam mari pretenţii, eram învăţată cu lipsurile. Voiam ceva nou, o fustă, să zicem, cumpăram 70 de centimetri de material şi coseam în urma acului fusta mea nouă, cu crăpătură pe piciorul stâng, care se chema, şic, randevú. Crăciunul era doar câteva zile de vacanţă, la mama acasă, după care mă grăbeam să mă întorc la Bucureşti, căci aici ne distram cu colegii. Se făceau „ceaiuri”, nişte petreceri organizate la unul dintre colegii bucureşteni acasă şi fiecare aducea ce putea: fursecuri, sandvișuri, lichior de casă. Alcool nu prea se obişnuia. Pomul de Moş Gerilă, căci se schimbase Moş Crăciun la faţă, se întâlnea mai rar, de parcă am fi fost vinovaţi că există. Slavă Domnului că a trecut perioada aceea nenorocită, când stăteai cu frica-n sân tot timpul şi te prefăceai că nu cunoşti drumul adevărat al vieţii. Astăzi, poţi să decizi singur ce vrei şi ce-ţi place. Sărbătorile religioase au fost repuse acolo unde se cuvine şi ne bucurăm din plin de ele. Am uitat de Moş Gerilă tovărăşesc, care ne aduna la trei biscuiţi şi la o sticlă cu bere, şi am început să ne bucurăm cu adevărat de naşterea Domnului Iisus, de imaginea ce-o ştim din copilărie cu ieslea Pruncului Sfânt şi cu magii în jurul Său. Ce atmosferă de pace! Astăzi nu ne lipsesc bradul împodobit, înconjurat de zeci de cadouri, masa plină de bunătăţi, de fructe şi de cozonaci aurii. Fiecare se străduieşte să fie mai bun cu cei din jur.
A venit iarna, cu frumuseţea şi cu neplăcerile ei. De ce oare pe vremuri sesizam numai partea ei frumoasă? Oare pentru că părinţii purtau pe umeri toate necazurile şi noi aveam gândul numai la omul de zăpadă şi la săniuţele care alunecau pe derdeluş? Probabil. Oricum, era mult mai puţină aglomeraţie. Zăpada se aşternea liniştită şi îmbrăca străzile mai multă vreme şi mocirla nu ne mânjea atât de tare. Deşi, dacă mă gândesc bine, nu era nici atunci prea uşor. Moş Nicolae nu bătea la toate porţile, portocalele veneau rar, iar unii copii nici nu ştiau ce este aceea o banană. Nu văzuseră niciodată. Eram în piaţă şi o mamă cu un copil alături a cumpărat o banană. Copilul a întrebat: „De ce luăm numai una?” N-a primit niciun răspuns. Apucam brazi foarte rar, iar podoabele erau decupate din hârtie colorată, beteala, improvizată tot din hârtie făcută sub formă de lănţişor, iar lipici... nici vorbă. Doar făină înmuiată cu apă, care, uscată, se dezlipea repede. Steaua era o sită îmbrăcată în hârtie aurie, și pe ea lipeam câteva abţibilduri cu capete de îngeraşi şi multă hârtie creponată. Omul de zăpadă îl ridicam repede. Doi cărbuni pentru ochi şi un morcov pentru nas erau uşor de găsit. Doar pentru căciulă, la disperare, se mai folosea oala de noapte. Mama, maestră la împletit, punea la poalele pomului ciorăpei şi pulovăraşe împletite, cu model foarte frumos. „Moş Crăciun aduce ce-ai nevoie”, sublinia ea, şi o credeam. Cu masa cea mare de Ajun era mai greu. Făceai multe temenele să obţii carne, ouă, cârnaţi, ba chiar şi fasolea nu se găsea pe toate drumurile. Murături aveam, căci mama era pricepută la toate. Venită din Basarabia în 1944, femeie cu cap, s-a străduit să ia post în Ardeal. Ştia că aici sunt oamenii mai gospodari şi spera să se descurce mai uşor. Cu timpul, a învăţat să taie şi porcul, să-l prepare în casă şi să-l conserve pentru câteva luni. Învăţam la aceeaşi şcoală cu mama. Când veneam amândouă acasă, îmi spunea: „Mâncăm în cinci minute!” Zis şi făcut. Punea tigaia pe foc, scotea din garniţă o lingură cu untură cu jumări şi spărgea deasupra două ouă. Pâine nu prea se găsea, era raţionalizată. De aceea, fiecare feliuţă era uscată la cuptor şi aveam astfel o lădiţă de lemn plină cu posmagi. Necazurile nu înmuiau inima mamei, şi rezultatele de la şcoală erau urmărite cu stricteţe. Ţin minte că m-a luat de-o aripă într-o zi, m-a dus în clasă şi-a întrebat-o pe învăţătoare: „De ce i-ai dat nota 10, că n-o învăţat nimic zilele astea, joacă fotbal pe maidan!” Învăţătoarea mea, râzând, a potolit-o; aveam o memorie bună şi nu-mi trebuia mult să învăţ. Am citit enorm. Asta mi-a îmbogăţit vocabularul, imaginaţia, înţelegerea vieţii. N-am făcut niciodată mare efort pentru a învăţa şi n-am scăzut niciodată sub nota 8,5. Am iubit-o mult pe mama mea şi i-am respectat toate dorinţele. Tata n-a fost cu noi de la 5 ani, era în Siberia şi l-am revăzut abia peste 18 ani. Teatrul m-a urmărit de mică, şi uite că mi-a ieşit!
Săptămâni la rând am făcut planuri de a organiza un turneu în Elveţia. Doamna ambasador Opriş ne-a făcut invitaţia, dar mai trebuia să facem rost de bani. Am bătut la mai multe uşi, şi chiar ministerul ne-a aprobat cererea. Astfel, ne-am pornit la drum. Elveţia nu prea tolerează emigranţi, iar români sunt puţini, dar aleşi. Spre bucuria noastră, ni s-a transmis repede că suntem aşteptaţi, nu în două, ci în cinci oraşe. Când ni s-a spus că sălile vor fi arhipline am pornit la drum. Doamne, frumoasă ţară! Un amestec de munte, de lacuri şi de întinse pajişti pe care pasc nenumărate văcuţe pătate. Cred că ele tund iarba, căci în urma lor rămâne un gazon perfect. Când te uiţi în jur te întrebi cum şi-au păstrat autenticitatea arhitectonică sub avalanşa modernismului care a invadat Europa. Castele, biserici, case într-o armonie perfectă, aceasta este Elveţia. Curăţenia este perfectă, farmaceutică. Porţiunile în care au fost oraşele vechi sunt păstrate intacte, străduţele foarte înguste, casele şi ele joase, cu grinzi aparente, buticuri mici cu suveniruri brodate cu modele artizanale, flori, flori şi iar flori. Totdeauna m-au uimit muşcatele de la ferestrele oraşelor germane, dar aici parcă s-au întrecut cu totul. Primul oraş, Freiburg, cu o catedrală superbă, ne primeşte într-un hotelaş mititel care se cheamă „Vulturul”. Camere mici, dar foarte curate şi cochete, jucăm într-o sală de teatru, deci condiţii perfecte. Plin, succes mare. În zori, plecăm la Lugano şi, de-a lungul şoselei, ne însoţeşte un lac uriaş, ca o mare pe o parte, iar pe cealaltă, munţi înalţi cu brazi subţiri ce privesc spre cer. Lugano ne găzduieşte doar o noapte, căci a doua zi avem spectacol la Neuchâtel. Spre norocul nostru, gazda, doamna consul Marinela Somazzi, ne invită la o plimbare prin locurile importante şi ne satisface curiozitatea. Am mâncat într-un restaurant italienesc amuzant şi ne-au servit dintr-un vas uriaş, făcut dintr-o roată de caşcaval (foto 1). Una dintre ciudăţenii mi s-a părut mulţimea de dovleci din faţa diverselor locaţii. Am aflat că e o tradiţie veche ca în lunile de toamnă să se mănânce supe de dovleac şi multe alte preparate. El, dovleacul, ornează pragurile caselor ca un simbol al prosperităţii. Ultimul oraş a fost Lucerna, care este socotit cel mai frumos şi mai vizitat de turişti. Am locuit într-un hotel cu bostani la intrare (foto 2), într-o piaţetă rotundă, străjuită de foste grajduri amenajate absolut superb. În această ţară se simte un extraordinar simţ estetic, ce funcţionează în toate domeniile. Nimic nu supără ochiul, nimic nu e dizgraţios. Spectatorii noştri români ne-au aplaudat cu frenezie și ne-au primit cu braţele pline de ciocolată.
În anii ’60 funcţiona un Festival Naţional al Tânărului Actor. Eu jucam la Braşov, rolul Luluța (foto 1) din piesa „Chiriţa”, cu care ne-am prezentat la concurs. Deşi nu m-am aşteptat, soarta m-a favorizat şi am luat premiul I pe ţară pentru un rol secundar. Uraaa! În sală era un mare regizor de la Teatrul de Revistă, pe nume Nicuşor Constantinescu. Încântat de prezenţa mea, m-a invitat să joc la „Tănase”. Hotărârea nu era prea uşoară, căci eu abia terminasem Facultatea de Teatru şi gurile rele care nu iubeau genul nu mă îndemnau s-o fac. Eu jucasem la Braşov mai multe spectacole în regia domnului Sică Alexandrescu de la Teatrul Naţional. Am îndrăznit să-i cer un sfat, şi răspunsul lui a fost: fetiţo, du-te repede la Revistă, căci, dacă ai să dai acolo lovitura, joci Julieta când vrei tu! Asta a fost hotărâtor. S-a dovedit apoi că în acest gen aşa-zis uşor mi-am găsit vocaţia, legătura de la inimă la inimă cu marele public, care m-a declarat adevărată vedetă. Iată cum am ajuns să joc şi la Paris. Tot o întâmplare a fost. Interpretam, într-un spectacol selectat pentru turneu, un cântec cunoscut „Glasul roţilor de tren”. Apăream într-un colţ, luminată de un spot și îmbrăcată în costum naţional. Nu ştiu ce-o fi simţit domnul Coquatrix (foto 2), directorul Teatrului Olympia, cert este că i-a cerut regizorului nostru, domnul Dinescu, să mă plaseze vedetă a spectacolului cu număr de prolog, cu un show central şi un final frumos cu tot baletul pe cântecul „Nu mă uita când altă dragoste vei întâlni”. Uneori, nici nu-mi vine să cred că am avut o asemenea şansă. Ştiţi şi dumneavoastră că la români este un obicei. Dacă te întorci din străinătate cu un succes mare, devii şi acasă apreciat. Sigur, aveam norocul că Televiziunea Română era în plină dezvoltare, iar Tudor Vornicu, curajos, iniţia mereu nenumărate proiecte. Totul a fost în favoarea mea. Eu m-am pus pe treabă cu sârg. Am făcut radio în fiecare dimineaţă, am făcut televiziune cât cuprinde, am făcut tot ce depindea de mine ca să iasă totul bine. Am fost disciplinată, modestă şi la locul meu, iar firea mea deschisă şi sinceră mi-a făcut în jur numai prieteni. Am învăţat mereu meserie. Am jucat mult cu unul dintre cei mai buni comici ai acelor timpuri, Mircea Crişan (foto 3). Profesionist impecabil, Mircea era o şcoală de comedie. A fost tentat, din păcate, de mirajul Occidentului şi, în 1967, a rămas în Franţa, mare pierdere pentru teatrul românesc. L-am întâlnit mai târziu în Germania, am jucat cu el în Israel şi acum câţiva ani am avut onoarea să-i înmânez Premiul de Excelenţă în cadrul Galei UNITER de la Sibiu.
Au început să se rostogolească amintirile în fiinţa mea ca o avalanşă nebună: mii de imagini, de întâmplări, de feţe zâmbitoare. Tot ce am cunoscut şi am îndrăgit în drumurile noastre cu turneul „Caviar, vodcă şi bye, bye”. Ce mare rol are în viaţa noastră întâmplarea! Nici nu ştii de unde se naşte un cuvânt ce începe să crească, să se dezvolte şi să devină realitate. Prin anul 1998, mă aflam în studioul Radio, convocaţi de veşnic neliniştitul creator Dan Puican. Avea o piesă foarte bună, scrisă de George Astaloş (foto 1), care trata căderea zidului Berlinului. Text deci de mare actualitate. Întâmplător, la data aceea, Astaloş era în ţară şi, la rugămintea noastră, a asistat la imprimare. Încântat la final, a afirmat că este cea mai bună interpretare pe care a avut-o un text de-al său pe scenele europene. El pe atunci locuia la Paris. Tamara, auzind afirmaţia sa, a spus în glumă: atunci, de ce nu ne iei la Paris? Am izbucnit toţi în râs, şi întâlnirea s-a oprit aici. Dar te pui cu Puican? Din clipa aceea n-a mai avut linişte. Deşi piesa era producţie de radio, acesta nu avea bani să ne trimită în Occident, deci trebuia să ne căutăm alte surse pentru drum, pentru cazare şi pentru o diurnă minimă. Oricât de ciudat vi s-ar părea, turneul denumit „Teatrul Naţional de Radio” l-am făcut mereu pe diurnă. Asta nu ne-a supărat însă niciodată. Am străbătut toate cele cinci continente, am făcut drumuri interminabile cu avionul sau cu maşina şi, oricât am fi fost de obosiţi, seara, la destinaţie, jucam un spectacol de două ore şi jumătate cu plăcere şi primeam fericiţi aplauzele publicului. Şi uite aşa am început primul nostru drum spre Paris. Succesul a fost extraordinar. Am locuit într-un hotelaş cochet, situat chiar lângă ambasadă, şi ne-am gospodărit cum am putut doar din diurnă, punând mână de la mână, ca fraţii. Eram doar cinci artişti: Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Eugen Cristea şi regizorul Dan Puican (foto 2). Ni s-a alăturat doamna doctor Mioara Puican, ca un înger păzitor, deci aveam lângă noi o prezenţă grijulie şi pricepută. Zilele au curs repede, căci, Doamne, câte minuni are de etalat Parisul! Vă daţi seama că ce spun acum se întâmpla în urmă cu 18 ani, când băteam zilnic kilometri de la Turnul Eiffel la Arcul de Triumf, de aici la Place Pigalle, apoi la Operă (foto 3) sau în Place de la Concorde. Pentru mine personal, au fost momente de fericire în plus, căci treceam prin locurile unde doi ani la rând, în cadrul celor două turnee cu Teatrul Tănase, am jucat câte 45 de zile la Sala Olimpia, de pe Bulevardul Des Italiens. Cu altă ocazie, o să vă povestesc şi dumneavoastră această minunată perioadă din viaţa mea, când eram foarte tânără şi când visul de a juca la Paris părea ireal şi totuşi s-a întâmplat.
