Întotdeauna Legendele Olimpului fac plăcere, mai ales dacă sunt tratate într-o oarecare cheie comică și au grijă să fie și instructive. Afișele cu bărbatul musculos (la concurență cu Schwarzenegger de altădată, căruia îi ia locul acum Dwayne Johnson, cu mult păr în cap pentru acest rol) au împânzit orașul și au umplut sălile de cinema. Sigur că, fără să vrem, ne ducem cu gândul tot la benzile desenate din copilărie, la Pif și Hercule, în care eroul era un motan alb-negru și cu leucoplast în cruce. Dar întorcându-ne la cea mai recentă ecranizare, Ian McShane e cel care atrage atenția, fiind un fel de povestitor înțelept, clarvăzător, care știe mai tot în avans, teoretic și când o să moară. O figură emblematică la rândul său. John Hurt, în schimb, este regele trădător și nemilos, a cărui fiică, întruchipată de fermecătoarea suedeză Rebecca Ferguson (trece de la televiziune la marele ecran). O surpriză cu adevărat incitantă este Joseph Fiennes, mai dement ca niciodată parcă, iar scenele de luptă cu mulțimi de războinici câtă frunză, câtă iarbă amintesc amețitor de cele din peliculele cult ale lui Sergiu Nicolaescu. Cele 12 munci sunt trecute în revistă, pe repede înainte, atât cât să stârnească interesul. Leul pare să fie cel mai interesant, sunt strecurați și ceva monstrulici și se acreditează ideea că Hercule n-ar fi chiar fiul lui Zeus. Dar cine poate ști precis?! Tracii sunt omniprezenți (fără daci, de data asta), iar muzica face toți banii, alături de costumele extrem de ingenioase și aduse oarecum pe gustul zilei, tatuajele fiind probabil o constantă, dincolo de secole, ca de altfel și armele, de la săbii, la arcuri cu săgeți.
Read more: La taifas cu HerculesCând, în 1968, apărea pelicula „Planeta maimuțelor”, Zira și Cornelius deveneau personaje de sine stătătoare, întipărite în memorie pentru zeci de ani. Povestea, într-un fel, înspăimânta mai mult decât cea din 2014, și mulți chiar interpretau, șușotit, că primatele ar fi fost comuniștii mai din topor, care puseseră mâna pe mare parte din planetă.
Read more: La taifas cu maimuţeleCel mai comod ar fi să spunem că e o „Nikita” a mileniului III, o femeie cu mușchi, dar și cu mult creier, care chiar poate ajunge la 100% utilizare. Luc Besson a ales-o pe carismatica - pentru unii - Scarlett Johansson în rolul eroinei de mâine, aproape perfecte, datorită unui drog interzis și albăstrui. Faptul că la un moment dat poate controla spațiul și timpul o face fascinantă, ba chiar de invidiat, având și o relație ideală cu chintesența omului de știință, întruchipat perfect de cel care a fost cândva și Dumnezeu: Morgan Freeman. Cea mai tulburătoare replică ce poate părea banală, dar te pune pe gânduri e că: „De fapt, nu murim niciodată cu adevărat. În plus, tot ce știm încercăm să transmitem mai departe în generațiile următoare, personale sau de împrumut”. Pelicula debutează cu o scenă de un umor nebun, dar care, firește, sfârșește dramatic. Montajul paralel cu viața în junglă ne amintește de pasiunea realizatorului pentru documentarul impecabil. Imaginile de arhivă alb-negru sunt ademenitoare și merită o a doua vizionare pentru a le fixa mai bine. Ideea memorării instantanee a peste 6.000 de pagini va ispiti orice student în ajun de examene, dar, atenție, există un revers al medaliei. Nu lipsesc momentele violente, ceva lupte marțiale, câțiva asiatici feroce și îndemnul de a ne dori mai puțin să avem și mai mult să cunoaștem. Referirile la „2001, Odiseea spațială” a lui Kubrick și „Solaris-ul” rusesc al lui Tarkovski sunt evidente. Autorul francez, de inspirație americană, a avut grijă să păstreze taina absolută în privința scenariului. Acum însă, mergând la cinema, îl putem descoperi și o să-l definiți ca incitant.
Read more: La taifas cu LucyDacă în engleză titlul sună cam la fel ca în română, „În ordinea dispariției”, în original e mult mai adecvat, chiar dacă ușor lipsit de respect: „Meșteșugarii prostiei”. E un film dur, se petrece într-o Norvegie înzăpezită, în care Nils (Stellan Skarsgard) e șofer pe o mașină de curățat drumurile și tocmai a fost ales cetățean de onoare, numai că, din nenorocire, fiul său moare în urma unei supradoze. Decis să facă o anchetă pe cont propriu, descoperim o lume interlopă nordică, prin urmare, ceva mai civilizată, să-i zicem. Tatăl, disperat, începe să-și facă singur dreptate. Caracatița locală este în egală măsură scandinavă și balcanică. Sârbul de serviciu este Bruno Ganz, pe care îl știm din rolul lui Hitler, de acum un deceniu, alături, pe atunci, de a noastră Alexandra Maria Lara. Regizorul, Hans Petter Moland, se cunoaște că a studiat la Boston, reușind să obțină un strălucit amestec europeano-americănesc. Multă vreme a făcut doar reclame, iar, la un moment dat, s-a îndreptat spre documentare, ceea ce se simte din impecabila structurare a peliculei. Umor negru și sinistru în același timp, plus un personaj negativ, care arată foarte bine, e chiar frumos, vegetarian (adică măcar nu e canibal dacă ne amintim de o altă premieră recentă), doar că, din când în când, te cutremuri cât de neîndurător poate fi. El are și un băiețel, pe care îl împarte cu o nevastă de care s-a despărțit, puștiul fiind pe cale de a deveni o victimă colaterală. Protagonistul are, în realitate, mai mulți copii, printre care Alexander (Skarsgard), care e tot actor și a turnat și în România.
Read more: La taifas cu ucigaşul în serieChiar dacă titlul poate părea ambiguu, e vorba de dans și nu despre vreun sos! O ocazie de a afla cât mai multe despre un ritm sud-american, îndrăcit, folosit ca soluție de ieșit în oraș de Sfântul Valentin, peste Ocean. La noi s-a mutat ceva mai la vară și pare brusc o peliculă de vacanță. Personajul principal este un plinuț, care-și începuse adolescența foarte vioi, până când e prins de niște derbedei, bătut bine și pus să-și mănânce paietele din costum. Soarta sa pare a fi urmărită de ghinioane și mai ales de tot felul de indivizi, care nu contenesc cu ironiile. Are un coleg de serviciu pe care îți vine să-l omori la fiecare replică și care, în plus, se crede mare fante, convins că o va cuceri pe noua șefă, pasionată de mișcare pe muzică, în timpul liber. Singura persoană care pare a fi de partea năpăstuitului nostru este sora sa, destul de înțelegătoare și care vrea să-i ridice moralul. În schimb, fostul profesor (Ian McShane), cu o față cam obosită de băutură și de ultracănit, cu un păr lung, slinos și vopsit, nu-l iartă că și-a bătut joc de cariera de dansator. Mai apare un fel de prieten trecător, ușor gay, pe care îl cheamă Bejan și aflăm că asta înseamnă erou în persană. Finalul e un concurs mai ceva ca emisiunile de mare audiență de la tv și cu un deznodământ mai puțin banal decât ne-am fi putut aștepta. Câte ceva despre actori: Nick Frost e un britanic de 42 de ani, care face inclusiv voci pentru animații, vezi „Epoca de Gheață”; Chris O’Dowd (un fel de Philippe Noiret în mizerie) e irlandez și a jucat mai mult pentru televiziune; Rashida Jones e o americancă, inclusiv autoare de benzi desenate și care a studiat la Harvard; fiica lui Peggy Lipton (o știm din „Twin Peaks” și din serialul „Secrete”) și a muzicianului Quincy Jones. Pe scurt, merită să mergeți să vedeți, o combinație care nu putea da greș!
Read more: La taifas cu o salsaAproape 165 de minute de efecte speciale, sub atenta supraveghere a regizorului Michael Bay, specialist în sfârșitul lumii de obicei, de genul „Armagedon” din 1998, cu o nostalgie clară pentru sălile de cinematograf de altădată (un altfel de sfârșit al lumii, cea a cinefililor pasionați)! După cum bine se știe, totul a pornit de la niște jucărioare fascinante, ce-i drept, care se transformă din roboți în mașinuțe și viceversa. Această a patra parte se pare că nu e și ultima, lăsând loc pentru cel puțin încă o serie, în care, probabil, iar se va schimba distribuția. Acum se apelează la Mark Wahlberg, care e, pe lângă un inventator pasionat, și un tată exagerat, care află cu stupoare că adolescenta sa fiică orfană are deja un iubit! În distribuție a fost cooptat și Kelsey Grammer, vedetă mai ales de seriale, cu precădere știut la noi din „Frasier”, și carismaticul Stanley Tucci, care se pune bine cu… chineziții, mai ales cu o chinezoaică grațioasă. Inventivul mecanic auto (specialist în sudură) se izbește de niște autorități încăpățânate și se împrietenește cu fierăraia, care e una vorbitoare și… „îmbrăcată” într-un fel de mantie strălucitoare, ca orice supererou (mai mult sau mai puțin pozitiv) care se respectă. Ca aproape de fiecare dată există și o miză, un fel de substanță magică bună la toate. Orașele distruse arată cam ca plajele bulgărești după potopul recent, și totul este redat cât mai impresionant pe IMAX. Nu lipsesc nici șantajul între serviciile secrete și părintele iubitor, mult laser, o călătorie în jurul lumii printre națiunile cel mai puternice, cu ceva mutanți metalici în joc. Exterminator!
Read more: La taifas cu transformeriiCum se poartă în ultima vreme, și Bryan Singer, regizorul, propune tot o călătorie în trecut, eventual cu ceva modificări de destine, deși știm bine că așa ceva nu se poate (dar cum, coincidență sau nu, deja ne-a demonstrat-o Tom Cruise în „Prizonier în timp”, cine o să îndrăznească să-l contrazică?). Plus că asta este dorința noastră, a fiecăruia, oricât de absurdă și de imposibil de adeverit. Hugh Jackman s-a reîntors la personajul lui cu urechi bizare și perciuni supradimensionați, care declara de curând la Londra că nevastă-sa a râs când a citit primul scenariu, alături de seniorii Ian McKellen și Patrick Stewart, care sunt și ei cooptați, ca să fie mulțumite toate generațiile, James McAvoy și Michael Fassbender ca vedete ale zilei, omniprezentul pitic genial Peter Dinklage, iar oscarizatele Jennifer Lawrence și Halle Berry sunt și ele acolo, plus Anna Paquin și Ellen Page. Jennifer Lawrence, pe post de Mystique, vine direct din „Jocurile foamei”, „Scenariu pentru happy-end” și „Țeapă în stil american” și arată mai degrabă ca în mult comentatul și între timp aproape uitatul „Avatar”. Incursiunea se face în anii ’70, unde îl regăsim inclusiv pe președintele Nixon (canadianul Mark Camocho), dar și pe Angela Davis, militanta ciocolatie, cu o claie de păr creț în cap, de care aproape că nu se mai știe. Mutanții par mai simpatici decât oamenii obișnuiți, iar transferul nu se mai face printr-o mașină a timpului, ci printr-o formă de psihoză, mai sofisticată. Benzile desenate de la Marvel generează subiecte fără de sfârșit și, dacă o să aveți răbdare să așteptați până după ultimul generic, o să vedeți și ce vă așteaptă. Un lucru e sigur: va fi nominalizat la Premiile Academiei Americane măcar pentru machiaj!
Read more: La taifas cu X-menii