de Andrei Dicu

Este scepticul absolut al literaturii române. Nihilist, dur şi rece la prima vedere, purtător de verdicte cinice, Emil Cioran pare distrugătorul înnăscut al ultimei speranţe de optimism. Vom afla însă ce sensibilitate se ascunde în sinele lui Emil Cioran, „ticălosul” care ne-a învăţat să negăm... iubind.

„Copilăria mea a fost Paradisul”

Pesimismul şi teza omului despărţit de cătuşele socialismului erau bolile tinerimii intelectuale ale sfârşitului de secol al XX-lea. Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911, în Răşinariul lui Goga, a devenit unul dintre puţinii scriitori români care au trăit înainte de vremurile lor şi au născut un curent: nihilismul. Anii petrecuţi în inima Ardealului l-au marcat. „Copilăria mea a fost Paradisul”, scria Cioran. Sat de oieri şi de pădurari, „acest blestemat, acest splendid Răşinari” este una dintre cele mai vechi aşezări transilvane, datând de pe vremea lui Attila. La 10 ani, a plecat la liceu, la Sibiu, iar mai târziu mărturisea: „Pentru mine, Coasta Boacii, locul în care mă jucam, e o chestie capitală. La ce bun că am părăsit Coasta Boacii?”.

Groparul satului îi oferea cranii pentru... fotbal

Cum se distra însă micuţul Emil? Se plimba... prin cimitir. „Nu vă puteţi imagina de câte ori i-am ţinut companie groparului şi în ce măsură au rămas în memoria mea acele imagini. Între mine şi ele s-a interpus o viaţă complet imbecilă. Groparul, prietenul meu, era un om simpatic şi ştia că marea mea bucurie e să primesc cranii. Îmi plăcea să joc fotbal cu craniile. Nu era o curiozitate morbidă, ci un fel de sport. Ştiam că e anormal şi nu discutam despre asta”, a dezvăluit scriitorul. În schimb, „exilul” la Sibiu a fost de nesuportat: „Ziua cea mai tristă a vieţii mele a fost cea în care tata m-a dus acolo. Am fost condamnat la moarte!”.

„Mă seduceau bibliotecile şi bordelurile”

Pasiunile sale erau... simple: „În primii ani ai tinereţii mă seduceau bibliotecile şi bordelurile! Mă îmbătam foarte des şi eram convins că o să devin alcoolic. Aveam orgoliul dement al beţivului. La Răşinari, admiram beţivii clasici, care erau matoli zilnic. Era unul, Crăciunel, pe care îl vedeam mereu trecând pe stradă cu lăutarii după el. Îl admiram teribil! Restul oamenilor erau la câmp, iar el se plimba cu violonistul. Era singurul tip interesant din tot satul. Mi-am spus: «Dom’le, ăsta e singurul care a priceput!...»”

„Moartea mă urmărea chiar şi când mâncam”

La 17 ani devenise obsedat de moarte şi insomniac. „Eram asemeni unui demon. Moartea era o obsesie care mă urmărea chiar şi când mâncam. Când mi-am pierdut somnul, am avut o revelaţie. Viaţa e suportabilă doar datorită somnului! Viaţa nu e posibilă decât în uitare, iar insomnia te obligă să trăieşti experienţa lucidităţii. Am fost foarte nefericit pentru că am avut părinţi cumsecade, adică nefericiţi. Într-o zi, m-am aruncat din pat şi i-am spus mamei: «Nu mai pot!» Iar ea mi-a răspuns: «Dacă aş fi ştiut ce vei deveni, aş fi avortat!»”. Mai târziu, filosoful a cerut statului francez să-i finanţeze insomniile, devenind el însuşi conştiinţa nefericirii noastre, a tuturor.

„Le Monde”: „Profetul suicidului colectiv, aducătorul relei vestiri”

La Paris a ajuns ca bursier în 1937, ascunzându-se într-una dintre mansardele Pământului, pe Rue de l’Odeon, la numărul 21. „Parisul e un garaj apocaliptic”, spunea Cioran. În 1949, a scris prima lucrare în limba franceză, „Tratat de descompunere”, publicată de prestigioasa editură Gallimard. „Iată-l deci pe cel pe care îl aşteptam! Profetul vremurilor concentraţionale şi al suicidului colectiv, adevăratul aducător al relei vestiri! Să-l salutăm, pentru că el va depune mărturie pentru epoca noastră”, a scris „Le Monde”.

Refuza premii de 10.000 de franci!

Cu excepţia Premiului „Rivarol”, a refuzat distincţiile. „Nu pot să scriu o carte precum «Neajunsul de a te fi născut» şi apoi să încasez un premiu”, a justificat el. În 1977 a refuzat Premiul „Roger Minier” şi i-a scris fratelui său, Relu: „Unii nu înţeleg că se poate renunţa la 10.000 de franci”. În filmul „Apocalipsa după Cioran”, realizat în 1991 de Gabriel Liiceanu şi de Sorin Ilieşiu, avea să declare: „Am fost dezgustat de faptul că toţi scriitorii făceau tot posibilul să fie premiaţi. Pe cel dintâi, deşi am primit o sumă infimă, nu-l puteam refuza. Era vorba despre prima mea carte publicată în Franţa şi ar fi fost un nonsens..”

„Le Figaro”: „Cel mai clandestin filosof”

Mereu nemulţumit, se plimba nopţile şi îşi arunca manuscrisele în canal. În 1987, „Figaro Magazine” îl prezenta drept „cel mai clandestin filosof”. Era considerat cel mai „retractil scriitor din Franţa”, dar a acceptat, în 1991, să fie filmat de români. La începutul anilor ’90, a renunţat să scrie, motivând: „La Paris, toată lumea scrie de dimineaţa până seara şi nimeni nu se opreşte. Eu nu mai am nevoie. Toată viaţa am trăit cu obsesia de a fi cel mai lucid om pe care l-am cunoscut”, avea să declare. Culmea ironiei, avea să moară, la 20 iunie 1995, de demenţă senilă.

Liniştea oferită de Simone şi obsesia pentru Friedgard

Femeile l-au ocolit, pentru că refuzaseră să trăiască într-o bibliotecă, aşa cum ajunsese casa filosofului. Singura care l-a iubit a fost tovarăşa de viaţă, Simone Boue, pe care a întâlnit-o în studenţie la o cantină. Marea sa obsesie a fost Friedgard Thoma, o nemţoaică din Köln care pregătea o teză în filosofie. Friedgard, care l-a cunoscut când ea avea deja 35 de ani şi născuse un copil, a declarat: „Nu am dorit să ridic la un nivel sexual relaţia noastră, dar, dacă s-a întâmplat, a fost fiindcă Cioran căzuse pradă unei asemenea obsesii, încât am crezut că trebuie să-i vin în întâmpinare. Dar, în scrisorile mele, l-am lăsat să înţeleagă fără echivoc că nu-l mai preţuiam din această pricină”.

„Pe culmile disperării”, opera de căpătâi

Opera lui Cioran cuprinde şase volume publicate în România şi alte 27 apărute în Franţa, numărând şi antologiile, caietele nepublicate până la moarte şi diversele ediţii de colecţie. Cele mai importante volume sunt: „Pe culmile disperării”, „Schimbarea la faţă a României”, „Amurgul gândurilor”, „Tratat de descompunere”, „Silo- gismele amărăciunii”, „Demiurgul cel rău”, „Despre neajunsul de a te fi născut”, „Căderea în timp” şi „Lacrimi şi sfinţi”.

„La Răşinari, admiram beţivii clasici“ (Emil Cioran)

Petre Ţuţea: „L-am cunoscut la cafenea. Era deştept de plesnea!“

În rafinata capitală a Balcanilor, Bucureştiul interbelic, ideile evadau dincolo de zidurile facultăţilor. Răzbăteau în saloane şi prindeau viaţă. Legendara Capşa era cartierul general al boemiei şi fiecare vorbitor era şeful Universului. Cioran s-a împrietenit cu Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Victor Brauner şi cu Petre Ţuţea. De altfel, gigantul sculptat în emoţie Petre Ţuţea îşi amintea: „La cafenea l-am cunoscut pe Cioran! Eu eram mai vârstnic şi, la vremea aceea, practicam un marxism imbecil. El se mişca pe spirala istoriei universale şi mă combătea. Era deştept de plesnea!”