Eu sunt Pinky. Un căţel mititel, ca şi numele pe care-l port. Am fost adus de un nene de la un atelier auto, unde stăteam amărât şi abandonat. De fapt, dacă mă întrebaţi, nici eu nu ştiu prea bine cum am ajuns acolo. M-am trezit deodată că nu mai sunt lângă mine mămica şi frăţiorii mei. Însă am avut noroc. Şi o să vă explic imediat de ce. Acest nene drăguţ m-a dus acasă la el, unde are un nepoţel de 2 ani, Andrei. Andrei este un băieţel tare drăguţ, dar este foarte năstruşnic. Eu am devenit jucăria lui preferată. Cât e ziua de mare mă plimbă cu tricicleta printr-o curte mare, mare. Mă aşază în portbagaj şi mă duce peste tot.

     Ei, ce să vă spun? Acum eu nu mă vait, dar chinul cel mai mare este atunci când trebuie să mă dau jos, fiindcă eu sunt prea mic şi nu pot sări, atunci mă ia Andrei şi mă dă jos. Are un stil, ceva de speriat! Noroc că mai apare Babi, adică bunica stăpânului meu cel mic, şi mă mai salvează din strânsoarea mânuţelor sale! În rest, el mă iubeşte tare mult şi îmi aduce oase şi mâncare din casă ca să ne împăcăm şi, normal, îl iert, că doar e tovarăşul meu de joacă. Dacă l-aţi auzi cum mă strigă... „(h)am, (h)am”, „gog”...
   De la dog, cred. Aşa am auzit-o eu pe mama sa... Dar el nu poate să zică... Ce să-i faci... O fi greu să fii pui de om! Mie mi-a spus cineva că nu am să fiu mereu aşa mic şi că am să cresc cândva. Iar atunci când voi fi mai mare visez să mă iau la întrecere cu Andrei şi să-l alerg cum face el cu mine. Acum merg să fac nani, fiindcă iar m-a epuizat năzdrăvanul azi. Vă pup şi abia aştept să mă fac mare ca să vă povestesc mai multe întâmplări.