de Dana Purgaru

Cele două războaie mondiale nu au adus în prim-plan numai eroi semeni de-ai noștri, ci și temerari patrupezi, care au salvat nenumărate vieți omenești și ale căror povești vor dăinui peste veacuri. Printre aceștia se numără ursul Wojtek, calul Sikh şi câinele Stubby.

Wojtek, ursul care a înmuiat și cele mai călite inimi

Ursul Wojtek era doar un pui când a fost găsit în Iran, în 1942. El a fost vândut soldaţilor polonezi de un refugiat, iar de atunci viaţa sa a devenit demnă de scenariul unui film. Wojtek (în limba poloneză înseamnă „războinicul zâmbitor”) a fost crescut de soldaţi, fiind hrănit cu lapte condensat dintr-o sticlă goală de vodcă, iar adesea a primit fructe, marmeladă și miere. Cele mai fericite momente pentru el au fost cele în care era răsplătit cu bere, băutura sa preferată. Ca un soldat adevărat, Wojtek adora să fumeze, însă uneori mergea mai departe și chiar mânca ţigările. Devenise mascota batalionului de luptă polonez, participând şi la activităţile de relaxare ale soldaţilor, cum ar fi luptele corp la corp, la care, bineînțeles, era cel mai bun. Legenda spune că Wojtek devenise atât de disciplinat, încât învăţase să-şi salute superiorii, iar în fiecare deplasare obişnuia să ia loc pe scaunul din dreapta şoferului, şocându-i pe cei care îl priveau. Totuşi, întrucât Marele Comandant britanic nu tolera animalele, Wojtek a devenit oficial soldat al Armatei Poloneze și a ajuns astfel pe front.

Cel mai important rol l-a avut în lupta de la Monte Cassino, considerată una dintre bătăliile cel mai sângeroase din cel de-Al Doilea Război Mondial. Aici, Wojtek a reuşit să-şi impresioneze colegii, cărând cutii cu muniţie de la camioane până pe front, care cântăreau peste 100 de kilograme. Drept recunoştinţă pentru comportamentul său, după această luptă, insigna batalionului 22 Artilerie era simbolizată de un urs care căra muniţie. După terminarea războiului, Wojtek a fost relocat în Scoţia, alături de mulţi dintre colegii săi, iar casa sa a devenit Grădina Zoologică din Edinburgh. Cei care l-au vizitat povestesc că ursul se înveselea de fiecare dată când auzea limba poloneză, iar cele mai fericite momente erau cele în care era vizitat de foştii săi camarazi. Aceştia îi aruncau ţigări, iar unii dintre ei intrau în cuşcă pentru a se hârjoni cu el. Wojtek a murit în 1963, la vârsta de 22 de ani. Considerat un erou al celui de-Al Doilea Război Mondial, Wojtek are patru statui: în Polonia, în Scoţia, în Anglia şi în Canada.

Sikh, bravul cal care a salvat mii de soldaţi

Dintre cei aproximativ 1 milion de cai pe care Marea Britanie i-a folosit în timpul Primului Război Mondial, unul s-a remarcat în mod deosebit. Este vorba despre Sikh, o iapă care i-a aparţinut locotenentului A.C. Vicary, despre care „Daily Mail” scrie că a salvat mii de soldaţi de la foamete cu ajutorul proviziilor pe care le transporta. Povestea lui Sikh a fost descoperită întâmplător de Chris Chatterton, un angajat al Muzeului Militar din Gloucherstershire, care plănuiește acum ridicarea unei statui pentru a onora trecutul calului. Se pare că Sikh a evitat focuri de artilerie şi grenade şi şi-a servit cu loialitate camarazii de război. Avându-l alături pe locotenentul Vicary, Sikh a ajuns să lupte în prima linie de război, iar în 1918 a făcut un drum din Rusia până în Marea Britanie. De asemenea, Sikh mai are la activ o călătorie de opt săptămâni cu vaporul, din China până în Europa. Deşi soldaţii nu puteau dormi pe ponton din cauza condiţiilor vitrege, Sikh a stat acolo, într-un grajd improvizat dintr-o cutie, și a rezistat condițiilor extreme, ieşind afară doar ocazional, când vaporul făcea o escală. Sikh a încheiat războiul ca locotenent-colonel, primind o cruce militară şi două distincţii pentru modul în care şi-a servit patria. Astfel, s-a numărat printre puținii cai care au revenit acasă - conform statisticilor, din cei aproximativ 1 milion de cai trimiși pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial, doar 67.000 s-au întors. Iapa a fost pensionată şi a murit la locuinţa locotenentului Vicary.

Stubby, sergentul lătrător cu o mie de vieţi

Sergentul Stubby a fost un câine din rasa Pit Bull Terrier, fără stăpân, din New Haven, Connecticut, Statele Unite. Norocul lui a fost că a nimerit întâmplător printre soldaţii infanterişti care se antrenau pentru misiuni în Primul Război Mondial. Stubby a fost adoptat de un soldat pe nume John Robert Conroy. A devenit imediat iubit şi acceptat de întregul regiment şi a fost primit să doarmă în cazarmă. După scurt timp, datorită inteligenţei sale, patrupedul a învăţat obiceiurile soldaţilor şi a fost dresat să salute, ridicând lăbuța deasupra sprâncenei. La plecarea pe front, Conroy l-a luat cu el pe Stubby şi l-a adus la bordul navei care urma să se îndrepte spre Franţa, iar soldaţii l-au considerat unul de-al lor. Istoria spune că atunci când a fost descoperit de ofiţerul de la conducerea navei, Stubby s-a așezat în linie cu camarazii săi şi a salutat comandantul așa cum știa cel mai bine. Impresia lăsată a fost atât de puternică, încât din acel moment cățelul a devenit un membru oficial al echipajului şi a primit permisiunea să se alăture soldaţilor din divizia Yankee pe câmpul de luptă. A devenit mascota oficială pentru Trupele Americane Expediţionare şi a avut un uriaş aport în ridicarea moralului soldaţilor din prima linie. A participat la 17 bătălii şi patru ofensive majore. Stubby a fost rănit în luptă în urma unor atacuri cu arme biologice, când nemţii au lansat o serie de gaze otrăvitoare, însă a învins boala şi a devenit expert în a depista gazele otrăvitoare înainte ca ele să fie letale. De fiecare dată când o canistră de gaz exploda, Stubby alerga pe lângă soldaţi şi îi trăgea de pantaloni până când îşi puneau măştile de gaz pe faţă, reușind astfel să salveze nenumărate vieţi. De asemenea, el putea să simtă atacurile terestre ale infanteriei inamice, iar de îndată ce nemţii treceau dealurile, pregătiţi de atac, fugea către cea mai apropiată santinelă, pe care o avertiza de primejdie. În plus, s-a remarcat prin faptul că depista spionii şi îi ajuta pe camarazii răniţi, târându-i în tranşee şi chemând trupele medicale. În 1918, Stubby a fost lovit de o grenadă germană, în asaltul oraşului Schieprey, şi a fost operat la spitalul militar, alături de alţi camarazi de război. După câteva luni, câinele a revenit pe frontul de luptă şi a ajutat la eliberarea oraşului Chateau Thierry, unde a fost atât de apreciat, încât a primit o hăinuţă militară decorată cu steagurile aliaţilor. Printre medaliile lui Stubby se numără şi Inima Purpurie, Medalia de Verdun, Medalia Republicii Franceze „Grande War Medal” şi numeroase alte medalii pentru fiecare campanie în care a participat. El a fost promovat la rangul de sergent, devenind, practic, de rang superior stăpânului său, care era caporal. După terminarea războiului, Stubby s-a reîntors în SUA, unde a ajuns o celebritate. El a fost primit la Casa Albă de trei preşedinţi, iar în 1921 i s-a oferit o medalie unicat, „Dog Hero Gold Medal”. A decedat în anul 1926, la aproximativ 10 ani. Corpul lui este expus la Muzeul Smithsonian.