de Andrei Dicu
Nebunia a început în anul 2007, când profesorul Dan Eric Nilsson, de la Universitatea Lund din Suedia, a demonstrat că meduza cubică îşi foloseşte ochii inferiori cu lentile pentru a localiza obstacole precum rădăcinile de mangrove, prin care înoată. Dacă, până atunci, cercetările legate de văzul animalelor şi insectelor nu căpătaseră o prioritate absolută, acela a fost momentul răsturnării de situaţie.
Meduza cubică a declanşat noi cercetări
Meduza cubică (Tripedalia cystophora) măsoară doar 10 milimetri în diametru, dar se „bucură” de nu mai puţin de 24 de ochi, de culoare căprui închis, grupaţi în patru mănunchiuri numite ropalii. Fiecare dintre acestea din urmă seamănă cu o minge de golf, pe care au apărut tumori, iar ropaliile sunt „legate” de meduză printr-o tulpină flexibilă. „Prima dată când am văzut ropaliile nu-mi vedea să-mi cred... ochilor! Arată pur şi simplu ciudat!”, avea să recunoască profesorul Nilsson. Mai mult, dilema lui Nilsson, care a generat cercetările ulterioare, era legată de necesitatea meduzei de a primi informaţii atât de precise, încât să fie înzestrată cu un asemenea „arsenal”. În fond, meduza cubică este unul dintre cele mai simple animale, o masă gelatinoasă şi pulsatilă, din care atârnă patru mănunchiuri de tentacule vezicante. Nici măcar nu are un creier propriu-zis, ci doar un cerc de neuroni în jurul clopotului. Aşadar, de ce informaţii să aibă nevoie? Patru din cei şase ochi din fiecare ropalie sunt pliuri şi orificii simple, care ajută la detectarea luminii. Ceilalţi doi au o complexitate surprinzătoare, având lentile care percep imagini, deşi la rezoluţie mică. Cu ajutorul lor, masa gelatinoasă, lipsită de creier, găseşte hrană (mici crustacee), evită obstacole şi supravieţuieşte.
Ochiul calamarului funcţionează ca un aparat foto
Ochii meduzelor fac parte din gama variată din regnul animalelor marine şi din cel al insectelor. Unele vieţuitoare văd doar în alb-negru. Altele percep tot curcubeul şi chiar dincolo de el, spre forme de lumină invizibile pentru noi. Altele nu pot identifica nici măcar direcţia din care vine lumina, iar unele detectează de la zeci de kilometri prada care fuge. Cei mai mici ochi ai viespilor din familia Mymaridae sunt puţin mai mari decât o amibă. Cei mai mari sunt de măsura farfuriilor şi aparţin speciilor de calamari gigantici. Ochiul calamarului, ca şi cel uman, funcţionează ca un aparat foto, în care o singură lentilă focalizează lumina pe o retină unică, plină de fotoreceptori, adică de celule care absorb fotonii şi le transformă energia în semnal electric. Calamarii, muştele, patrupedele şi... oamenii au câte o pereche de ochi, instalaţi în cap. Însă, scoicile Saint-Jacques au ochii dispuşi în rânduri în jurul mantalei, stelele de mare au ochi în vârfurile braţelor, iar întregul corp al unui arici de mare purpuriu funcţionează... ca un ochi. Există ochi cu lentile bifocale, ochi cu oglinzi şi ochi care privesc sus, jos şi lateral, în acelaşi timp. „Sunt uimită. Acum putem calcula şi câţi fotoni captează fiecare vietate!”, a declarat Brigitte Schoenemann, de la Universitatea din Köln, pentru National Geographic.
Cristaline care descompun alcoolul sau combat stresul
Lentilele de care dispun vieţuitoarele lumii reprezintă o altă discuţie importantă. Aproape toate se compun din proteine numite cristaline, care îmbunătăţesc vederea focalizând lumina pe fotoreceptorii stratificaţi dedesubt. Dar, spre deosebire de alte componente ale ochilor (de exemplu, opsinele), cristalinele diferă total de la o vieţuitoare la alta. Diferitele grupe de animale şi-au dezvoltat independent propriul tip de cristalin, cooptând proteine cu funcţii foarte diferite, fără legătură cu vederea. Unele descompun alcoolul, altele combat stresul, dar toate sunt stabile, uşor de agregat şi pot curba lumina, fiind perfecte pentru construcţia lentilei. Totuşi, cele mai ciudate lentile din natură nici nu conţin cristalin. Ele aparţin poliplacoforelor, un grup de moluşte marine ovale, cu o armură de plăci calcaroase pe spate. Plăcile sunt presărate cu sute de ochi mici, fiecare cu lentila lui.
Omul vs pisică, molie, câine sau reptilă
Iată însă cum văd câteva dintre animalele de pe Terra, în comparaţie cu noi. De exemplu, ochii pisicilor au bastonaşe mai sensibile la lumina scăzută decât ai oamenilor şi pupile de tip fantă, care se pot deschide larg pe întuneric, fiindu-le de ajutor să vâneze animale mici, noaptea. Omul, spre exemplu, nu se poate lăuda cu asemenea abilităţi. Dar, cu mai puţine conuri sensibile la culoare, pisicile nu pot deosebi între verde şi roşu. Câinii au doar două tipuri de conuri, unul racordat la albastru, celălalt la roşu. Majoritatea reptilelor şi păsărilor percep culorile cu patru tipuri de fotoreceptori conici, fiecare cu opsina lui, acordată la o culoare diferită. În materie de ochi cu rezoluţie excepţional de înaltă (de 2,5 ori mai mare decât a ochiului uman), vulturul pleşuv este cel mai bun exemplu. În timp ce retina umană are o singură regiune cu densitate mare de receptori, vulturii au două, aşa că pot privi simultan şi înainte şi în lateral. Molia sfinx-elefant poate deosebi culorile chiar şi în lumina foarte slabă a stelelor dintr-o noapte fără lună, pentru că pupilele sale mari lasă să pătrundă multă lumină. Ghidată astfel, creatura nocturnă poate găsi nectar în flori ale căror culori nu pot fi detectate noaptea de ochiul uman. Ochii libelulei îi oferă acesteia un unghi vizual de aproape 360 de grade, spre deosebire de ai noştri. Crevetele-călugăriţă are o abundenţă uluitoare de receptori de culoare, 12 la număr, în comparaţie cu cei (doar) trei ai noştri. În plus, ochii se mişcă şi percep adâncimea independent unul de celălalt, putând vedea lumina infraroşie şi ultravioletă.
Dan Eric Nilsson: „A pune ochi de vultur unei stele de mare ar fi ridicol!“
S-a vorbit foarte mult despre problema evoluţiei şi adaptării ochilor animalelor şi ai oamenilor. Cu toate acestea, profesorul Nilsson este sigur pe teoria sa: „Ochii n-au evoluat de la slabi la perfecţi, ci de la câteva sarcini îndeplinite perfect la mai multe sarcini complexe realizate excelent. Ochii existenţi azi sunt croiţi pe nevoile posesorilor. Ochii stelei de mare nu percep culorile, detaliile mărunte sau obiectele în mişcare rapidă. Vulturii s-ar izbi de copaci cu asemenea ochi... Dar, steaua de mare nu încearcă să depisteze şi să înhaţe un iepure, în plină fugă. Trebuie doar să observe recifele de corali, ca să se târască agale către casă. Ochii ei nu au nevoie să evolueze către ceva mai bun. A pune ochi de vultur unei stele de mare ar fi ridicol!”.