A trecut de vremea adolescenţei. Să zicem că a devenit mai înţelept cu scurgerea timpului, dar mintea tot îi zboară la nebunii. Are aproape 8 ani şi e un răsfăţat, chiar şi el ştie acest lucru, dar asta e viaţa lui. Totuşi, nu s-a lăsat mângâiat până acum decât de mâinile fetiţei lui dragi, nepoţica familiei, Emilia. Pe ea nu o poate refuza, pe ea o răsfaţă el, prea grijuliul Werro. Pentru ea păzeşte el curtea. În nopţile de toamnă, cu ploi pătrunzătoare, fetiţa se uita de după perdele să vadă dacă lui îi este bine, la fel şi iarna, când sunt viforniţele acelea năprasnice. Aşa că el recompensează cum crede de cuviinţă dragostea fetiţei, cuvintele sale calde, atenţia pe care i-o acordă mereu.
A primit când era mai zvăpăiat şi tânăr câteva bătăi de la stăpânul lui, dar ştia că greşise, aşa că a tăcut mâlc, nu s-a revoltat. Doar a plâns, la fel ca oamenii, cu lacrimi fierbinţi. Se îndrăgostise însă de mogâldeaţa care venea spre el când era pui, erau de-o seamă după ani. La el anii se numără altfel, aşa îi spusese dulăul cu care vorbise printre uluci acum ceva vreme. O văzuse copil, s-au jucat împreună, s-au alergat, ea îl stropea vara când era cald, iar la picioarele ei s-a culcat de atâtea ori, supus. Din dragoste…
Acum, ea este la şcoală, iar el e mai trist ca oricând. Dar când aude ceva şoapte pe drum, Werro ciuleşte urechile. Desluşeşte clar vocea Emiliei. Este ea. Vine de la şcoală, iar bucuria îi inundă sufletul. S-a terminat, vine vacanţa cea mare, iar Emilia, draga lui fetiţă, va sta cu el şi vor face florile din grădina bunicii roşii de invidie.
Elena Popa
