de Roxana Istudor şi Alexandru Brădescu

Denumite și maimuțele-bufniță, tarsierii sunt o specie aflată în mare pericol de dispariție. Cu înfățișarea lor cu totul deosebită și cu dimensiunile foarte mici, aceste primate cât un deget riscă extincția după zeci de milioane de ani de evoluție.

Capabile de salturi-record

Despre tarsierii care se mai găsesc în Filipine biologii occidentali aflau în secolul al XVIII-lea. Mica maimuță măsoară în jur de zece centimetri înălțime, dimensiunea de ansamblu fiind cam cât un pumn uman. Câteva particularități ale exemplarelor acestei specii includ numeroasele rânduri de mamele pe care le au femelele, dar din care doar cele de pe pectorali sunt folosite la alăptatul puilor, celelalte fiind „cârlige” pe care stau agățați cei mici în primele luni de viață. O altă caracteristică este faptul că puii de tarsieri se nasc cu ochii larg deschiși și cu o coadă mai lungă de două ori decât corpul. Această din urmă particularitate se păstrează toată viața, tarsierii folosind coada ca pe o „cârmă” ce le permite salturi de trei metri între copaci, adevărate recorduri, dată fiind dimensiunea acestor animale.

Ochii cei mai mari din regnul animal

Ochii exemplarelor acestei specii sunt ficși în craniu, tarsierii compensând acest dezavantaj prin capacitatea de a-și roti gâtul la 180 de grade. De altfel, ochii care scot în evidență atât de pregnant această specie sunt cei mai mari din regnul animal prin comparație cu restul corpului. În plină lumină, se pot strânge până când pupila devine o linie, iar în întuneric - tarsierii având o excelentă vedere nocturnă - se pot dilata până la a umple ochiul. De asemenea, o altă particularitate fizică a acestei specii este mobilitatea extremă a urechilor, care au membrane aflate într-o continuă mișcare, pentru a prinde cel mai mic zgomot.

Au mai rămas câteva sute de exemplare

Prădătorilor naturali ai acestei specii - bufnițe sau feline - li s-au adăugat oamenii, care le omoară sau le capturează pentru traficul cu animale exotice. Deși în captivitate viața acestor animale, care trăiesc în medie 24 de ani în mediul natural, se reduce la jumătate, nimic nu-i poate opri pe traficanți. Alți inamici sunt pisicile fără stăpân din așezările umane care „mușcă” tot mai adânc din pădurile ce alcătuiesc habitatul acestor primate timide și discrete. În acest fel, din zecile de mii de exemplare care puteau fi zărite la tot pasul în pădurile din Filipine în anii ’60 au mai rămas circa 700 de exemplare. Evoluția lor de 45 de milioane de ani este pe cale de a fi anihilată de câteva decenii în care oamenii își edifică... civilizația.

Populațiile de băștinași din Filipine nu se ating de tarsieri, pentru că au convingerea că sunt animale de companie ale zeilor. De fiecare dată când din greșeală fac un rău unui exemplar, își cer scuze de la spiritele pădurii, ca să nu se abată năpasta peste viața lor

Legi de protecţie

Tarsierii sunt atât de afectați de captivitate și de tot ce înseamnă acest lucru - atingeri, poze, blitzuri, traiul în spațiu restricționat etc. -, încât de multe ori au tendințe sinucigașe; încep să se izbească puternic de suprafețe tari, iar craniul lor subțire cedează în majoritatea cazurilor. În plus, problemele pe care le cauzează ochilor tarsierilor viața alături de oameni, ca animale de companie, în lumină artificială, sunt ireversibile. Fundația Tarsierilor, din Filipine, face eforturi foarte mari pentru a conserva exemplarele rămase, care beneficiază și de câteva legi ce vizează protecția acestor primate.