de Luana Mare şi Eduard Popa

Deşi nu a fost dintotdeauna o iubitoare de animale, Feli Donose a devenit posesoarea a două pisici Persane despre care spune că sunt copiii ei de suflet. Artista, care face furori pe posturile de radio cu piesa „Acasă”, ne-a povestit cum au intrat în viaţa sa cele două pisici de care nu se mai poate despărţi şi pe care le îngrijeşte cu aceeaşi dragoste pe care ar oferi-o copiilor săi.

„Am un motan leneş şi o pisicuţă, ambii din rasa Persană”

- Cum ai devenit posesoare de pisici?

- Pisicile sunt copiii mei. Am un motan Persan care face 7 ani anul acesta şi pe fiică-sa. Am venit cu el în Bucureşti, că noi ne-am mutat acum patru ani, iar aia mică este fata lui dintr-o relaţie anterioară. Pe el îl cheamă Shuma, de la Shumacher. Pentru că este opusul pilotului. Este şi leneş, iar pe fetiţa lui o cheamă Una, pentru că este unică, şi la 2 aprilie a făcut 2 ani.

- Ce te-a convins să mai iei şi pisicuţa?

- Mă gândeam ce să fac cu el, că-l lăsam singur când plecam la concerte. Că-l tot duc la pensiune. Îl mai lăsam pe la prietenele mele. Şi tot singur. Când au venit pe lume puii, am zis să păstrez unul, să văd cum reacţionează, şi a fost extraordinar. E mult mai vesel şi mai activ acum. Nu contează că e 2:00 noaptea sau ziua, ei se joacă, fac raliuri. Şi fug de la uşa intrării până la uşa balconului şi resping geamul cu lăbuţele, cu zgomot. E veselie în casă. El e mai activ.

„Dorm amândouă cu mine şi mă vindecă atunci când am suferinţe”

- Ai preferat să-i ţii fără castrare?

- Pe el am fost nevoită să îl castrez. N-am vrut, dar aşa mi-a recomandat veterinarul. Pe ea încă n-am castrat-o, am amânat mereu momentul, dar medicul mi-a recomandat să o fac. Îmi este foarte milă de ei să-i chinui aşa.

- Cât timp petreci cu ele?

- Pisicile mele sunt terapie pentru mine. Mă trezesc dimineaţa şi unul e în dreapta, altul în stânga mea. Sau mă trezesc dimineaţa şi sunt tristă, sau mă doare ceva, asta mică se pune pe locul respectiv. Şi toarce, şi toarce. Când mă doare capul sau când sunt stresată, Shuma vine şi stă pe capul meu. Stă în dreptul tâmplei. Îmi ia toată durerea. Şi sufletească, şi fizică. Când vedeam prietene cu animale, le spuneam că sunt exagerate cu iubirea pentru ele, iar când le mai auzeam şi cu fraze precum: „Copilul meu, copilul meu!”... Eram exasperată! Şi acum... am păţit-o şi eu. Nu mai pot fără ei.

„Pe Shuma l-am luat dintr-un mall”

- Ai avut şi câini, sau numai pisici?

- N-am avut câini. Am avut hamsteri, peşti.

- Cum a apărut Shuma în viaţa ta?

- Pe Shuma l-am găsit într-un moment în care eram proaspăt mutată în Timişoara şi mă simţeam singură. M-am dus cu colega mea de apartament să facem nişte cumpărături în mall şi prietena mea era pasionată de animale. Avea o pisică, iar cum vedea un magazin de animale, imediat intra şi le admira. Eu eram îngrozită că pierdem timpul uitându-ne la iepuraşi şi la pisicuţe. Declicul s-a produs când l-am văzut pe ăsta micul al meu, un ghem de blană într-un colţ, am fost topită. Avea doar 2 luni şi, atunci când l-am luat în braţe, s-a prins cu gheruţele de bluza mea. Era un pisoi zgribulit şi cu blană rară. Nu mă puteam dezlipi de el şi-mi spuneam că eu sunt un artist aerian, că eu nu sunt responsabilă, că nu pot avea grijă de un animăluţ, eu plec des de acasă... Ei bine, am plecat din mall cu Shuma. Şi au trecut de atunci şapte ani.

- Crezi că te-ai putea despărţi vreodată de pisicile tale?

- După ce voi deveni mamă, nu cred că o să-i mai pot ţine împreună cu noi.

„Când mă doare capul sau când sunt stresată, Shuma vine şi stă pe capul meu. Stă în dreptul tâmplei. Îmi ia toată durerea“

„Motanul meu m-a învăţat lecţia responsabilităţii“

- Ai devenit mai responsabilă de când au apărut pisicile în viaţa ta?

- De atunci am învăţat lecţia responsabilităţii. Eu nu aveam treaba asta. Eu şi acum mă consider copilul veşnic. Deşi am 32 de ani, mie îmi vine să cred că am 16. Aş putea spune că motanul meu m-a învăţat responsabilitatea. Am grijă să-l duc la veterinar, să-i fac vaccinuri, să fiu la zi cu carneţelul. Îi caut nisip mai fin, mâncarea preferată, obiecte de îngrijire. De multe ori mă simt vinovată când plec mult. Am uneori filmări şi 14 ore pe zi şi atunci îi las singuri. Din cauza asta am adus-o pe cea mică, pisicuţa. La început nu se înţelegeau, dar apoi s-au împrietenit.