de Andrei Dicu şi Adrian Barna

La finalul lunii aprilie a acestui an, rasa Ciobănescului de Bucovina a fost recunoscută, oficial, la nivel internațional. Evenimentul a fost sărbătorit în județul Suceava, spațiul din care provin acești câini, iar de curând, în Banat, a avut loc un concurs tradițional, la care atracția principală a fost tot Ciobănescul Bucovinean. Omologarea acestei rase este un prilej de mândrie pentru români și ea survine după ce, în anii trecuți, au mai fost recunoscute oficial încă două rase, Ciobănescul Carpatin și cel Mioritic.

Doar 300 de femele și 206 masculi au drept de reproducere

Ciobăneștii de Bucovina sunt câini mari, ușor de întreținut și au părul la fel de lung precum Ciobăneștii Carpatini, însă mai scurt decât Mioriticii. În ultima vreme, această rasă de câini a devenit extrem de populară, prețurile pentru achiziționarea unui exemplar putând atinge suma de 3.000 de euro. Crescătorii de câini spun că „Bucovinenii” sunt animale iubitoare de copii și sunt docili. În zona montană, sunt folosiți la paza turmelor de oi și de vite, iar istoria lor datează de câteva secole. Cu toate acestea, abia în ultimii 30 de ani au început demersurile pentru ca rasa să fie acceptată, la nivel internațional. Interesant este că, la început, stăpânii câinilor erau reticenți, atunci când erau invitați să-și prezinte animalele publicului larg. „La prima expoziție, în 1984, au venit oameni cu bâte și cu lanțuri de tras taurii. Am plătit inclusiv autobuzele, ca să-i aducem”, își amintea Constantin Gașpar, președintele Clubului Național Bucovina. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat, iar la 30 aprilie, ziua în care rasa a fost omologată la Shanghai, acest tip de câine a intrat în istorie. De-a lungul anilor, la nivel internațional, peste 6.000 de exemplare au fost înscrise în cartea de origine, care reunește câinii cu Pedigree. Acum, doar 300 de femele și 206 masculi au drept de reproducere.

„Dulăul”, un exemplar diferit de Ciobănescul Carpatin

Acest animal mare și impozant, folosit de păstorii din nord-estul țării, a fost poreclit, de-a lungul anilor, „dulău” sau „căpău”. Încă de la începutul secolului XX, când s-au manifestat primele preocupări privind intențiile referitoare la identificarea și la promovarea raselor originare din România, acest câine a fost alipit rasei Ciobănesc Carpatin. Totuși, diferențele dintre aceste două rase pot fi sesizate inclusiv de amatori. Carpatinul se distinge prin aspectul lupoid și are o talie mai mică. Ciobănescul de Bucovina este mai robust, mai puternic și are o construcție scheletală mai solidă. Capul este masiv și puțin mai ridicat decât restul corpului. Nasul este negru, bine dezvoltat, iar botul are forma unui trunchi de con, fără a se ascuți la capăt, de aceeași lungime cu craniul. Fălcile sale sunt puternice, iar mușcătura este în foarfece. Construcția capului este mai mică față de cea a Ciobănescului Carpatin, iar buzele sunt mai grele și ochii sunt alungiți, în formă de migdală, înclinați, colorați în diferite nuanțe de castaniu, dar niciodată spre galben. Urechile sunt plasate în planul superior al craniului, în formă de „V”, cu extremitățile ușor rotunjite și bine lipite de obraji. Gâtul este potrivit ca lungime, masiv și puternic, fără falduri de piele. Corpul musculos este bine proporționat, mai alungit, cu un spate robust. Ciobănescul de Bucovina are un piept lat și impunător. Părul este scurt pe cap și pe partea interioară a picioarelor, dar pe corp crește abundent, drept, dens și aspru, lung până la 9 cm. Blana etajată pe două straturi le asigură câinilor o foarte bună protecție termică și împotriva intemperiilor. Pe gât, părul este mai lung și formează un fel de coamă. Coada este prinsă destul de înalt, iar în stare de repaos este purtată în jos. Când „dulăul” este atent sau în acțiune, coada este ridicată, în formă de seceră, putând depăși nivelul spatelui. Trebuie menționat că amputarea cozii sau a urechilor nu este acceptată la înregistrare. Culoarea variază, dar este predominant fondul alb cu pete mari, cu forme bine definite, în culori variate. Predomină negrul, dar și charcoal, gri sau brindle, pe cap, pe spate și pe membre. Culoarea complementară poate apărea sub formă de stropi, pe membre. Exemplarele monocolore, albe sau negre complet, sunt acceptate, dar nu și încurajate. Ciobănescul de Bucovina năpârlește semnificativ, mai ales la schimbarea vremii. Are înălțimea de 64-78 cm și greutatea de 60-78 kg, proporțională cu talia. Durata de viață a unui astfel de câine este de 10-12 ani.

Câinele unui singur stăpân

Acești câini, de care țăranii au nevoie în curte și la stână, sunt naturali și selecția s-a făcut empiric. Primii lor stăpâni i-au folosit intens și i-au ales după criteriul rezistenței la condițiile climatice și după calitățile de lucru. Sunt câini cu o dezvoltare corporală apreciabilă, care le-a permis să abordeze cu șanse mari confruntări dure, cu lupii și urșii, principalele prădătoare din zonele montane. Ciobănescul de Bucovina este un excelent câine de pază, recunoscut în regiunile de munte ca și câine ciobănesc de turmă, bun însoțitor chiar și în sălbăticia muntelui, luptător curajos și puternic. Rasa denotă un caracter calm, echilibrat, demn, foarte devotat stăpânilor. Important este că acest câine se împacă foarte bine cu copiii. În ciuda aparențelor de ordin fizic, rămâne multă vreme o fire activă și jucăușă. Însă, este de notorietate faptul că latră foarte puternic, pe o tonalitate joasă, profundă, vocea sa propagându-se pe distanțe foarte mari. De altfel, nu este indicată creșterea sa în apartament, inclusiv pentru faptul că are o talie mare și, implicit, simte nevoia considerabilă de spațiu. Personalitatea sa puternică nu reprezintă un obstacol în educare, dar el rămâne câinele unui singur stăpân. Dependența de acesta este foarte puternică, iar aici apare motivul pentru care dă rezultate excelente la dresaj. În schimb, pentru pază, Ciobănescul de Bucovina nu are nevoie de „antrenament”, dispunând de calități native, în acest sens. Educația bunelor maniere, socializarea și dresajul utilitar sunt domenii abordabile cu acest câine solid și impunător. Are nevoie de un stăpân sigur pe el, puternic din punct de vedere mental și hotărât. Spre deosebire de ceilalți ciobănești românești, este mai ușor de angrenat în jocuri, activitate pe parcursul căreia poate fi antrenat să învețe unele comenzi și exerciții, de o manieră mai lejeră.

Tornjakul sârbesc și Karakatceanul bulgăresc, „rudele” din străinătate

Rasele de ciobănești românești s-au format ca toate celelalte rase naturale, din oricare altă parte a lumii. Există o teorie care susține că strămoșii acestor câini au fost aduși de valul de coloniști care au populat teritoriul străvechii Dacii, venind din sud, odată cu trupele romane, care extindeau granițele imperiului, prin cuceriri. Argumentele în acest sens se sprijină pe existența unor rase de câini cu trăsături asemănătoare, răspândite și la sud de Dunăre, în arealul balcanic. Din acest punct de vedere, sunt luați în considerare câini similari, ca aspect, precum Tornjakul din Serbia și din Bosnia-Herțegovina, Karakatceanul din Bulgaria, Sarakatceanul grecesc și Hrvatski Planinski Pas, câinele ciobănesc de munte croat. Experții chinologi din țările amintite fac, în continuare, eforturi pentru omologarea acestor rase. În țara noastră, prima solicitare în acest sens a fost redactată în 1982 și reactualizată în 2001, de Asociația Chinologică Română. Standardul actual, care datează încă din 29 martie 2002, a fost revizuit de reprezentanții Federației Internaționale la 22 august 2004, la Gura Humorului și aprobat de Comisiile de Standarde la 18-19 septembrie 2004, la Sarlat, în Franța.

Opt linii independente de sânge pentru fiecare dintre rase

Iubitorii de animale apreciază rusticitatea câinilor ciobăneşti, în primul rând. În străinătate, un pui ciobănesc se vinde, la 6-8 săptămâni, cu 500 de euro, în timp ce în România se comercializează pe sume începând de la 200 de euro. Specialiștii susțin că cercetătorii internaţionali au fost uluiţi de sănătatea genetică a câinilor ciobăneşti: câini cu osatură, cu dantură completă şi corectă, cu nişte canini impecabili, câini de luptă, cu muşcătură foarte puternică. Petru Muntean, vicepreşedintele Asociaţiei Chinologice Române, preşedintele Comisiei Naţionale de Omologare a raselor româneşti, a subliniat care sunt cerinţele de îndeplinit pentru această omologare, dincolo de stabilirea unui istoric al rasei respective şi o descriere fizică şi comportamentală: „Trebuie să ai opt linii independente de sânge pentru fiecare dintre rase şi care să nu aibă atingere între ele pe ultimele trei generaţii. Aceste condiţii sunt destul de greu de îndeplinit, mai ales atunci când nu poţi opera întotdeauna cu toate exemplarele pe care le-ai catagrafiat, pe care le-ai identificat, pe care le-ai măsurat și pe care le-ai evaluat”. În urma acestei recunoaşteri, cluburile specializate pe cele două rase de câini trebuie să adune crescătorii individuali şi să-i susţină pentru păstrarea purităţii acestor rase, precum şi a stării de sănătate standardizate, aceasta devenind deja o prioritate de nivel mondial.

Vedeta concursului canin de la Timișoara

Chiar la mijlocul lunii mai, Ciobănescul de Bucovina a fost vedeta concursului canin organizat la Timișoara, de Asociația Chinologică Română a județului Timiș. A fost primul concurs național în care Ciobănescul de Bucovina și-a făcut apariția după omologarea oficială ca rasă românească. Cu această ocazie, medicul veterinar Viorel Gașpar, unul dintre oamenii care s-au luptat pentru ca această rasă de câine să fie recunoscută oficial și în același timp reprezentantul crescătorilor și proprietarilor de câini din rasa Ciobănesc de Bucovina, a ținut să precizeze: „Eu mă ocup de acest câine încă din anul 1988. Până în 2002, Ciobănescul Românesc de Bucovina a fost cunoscut sub aceeași denumire ca actualul Ciobănesc Românesc Carpatin. Însă, de-a lungul timpului, crescătorii de animale și noi, cei de la Asociația Chinologică Română, am fost de acord că în cadrul acestei rase sunt două populații de câini. Așa că s-a hotărât desprinderea Ciobănescului de Bucovina și apariția unei noi rase. Clubul Național Bucovina a depus documentația la Federația Internațională pentru recunoașterea provizorie. Acest lucru s-a petrecut în anul 2009, după omologarea raselor Mioritic și Carpatin. Au trecut cei zece ani de monitorizare, timp în care a fost urmărită evoluția rasei, din punct de vedere cantitativ și calitativ. Noi ne-am făcut treaba, iar la întrunirea Comitetului General al FCI de la Shanghai, Ciobănescul Bucovinean a fost recunoscut definitiv. Suntem și noi în rândul raselor cu drepturi depline. În Cartea de Origine Română sunt înscrise peste 6.000 de exemplare”.

În aprilie, rasa a fost omologată în China, fiind înscrisă în cartea care reuneşte câinii cu Pedigree

„Au trecut zece ani de monitorizare, timp în care a fost urmărită evoluția rasei, din punct de vedere cantitativ și calitativ“ (Viorel Gașpar)

Câini muncitori, nu „articole de lux“

Ciobănescul Mioritic, acum cu numărul de standard 349, şi Ciobănescul Carpatin, număr de standard 350, sunt pentru ciobanii din ţara noastră câini de pază ai turmelor de oi, la munte sau la şes, şi nici pe departe exemplare de concurs. Este o realizare colosală, cu atât mai mult cu cât este înfăptuită de oameni pasionaţi. „Pentru noi a fost destul de greu, pentru că aceşti câini sunt încă rase utilizate de ciobanii români, de ţăranii români, în activităţile lor. Deci spre deosebire de alte ţări din Europa de Vest sau de pe alte continente, ţări unde câinele a devenit un fel de articol de lux, un soi de capriciu, în România şi în partea aceasta a Europei, aceşti câini muncesc. E greu să convingi un păstor de la munte să renunţe la câinele lui două zile, să-l aducă într-o expoziţie pentru a fi măsurat sau să vină cu el într-un anumit loc care se află la 300-400 km distanţă de el. Deci cu atât mai greu a fost pentru noi acest lucru. Am reuşit însă să formăm câteva nuclee de crescători profesionişti, care s-au dedicat. Pentru că noi nu avem crescători profesionişti. Această profesie de creştere a câinilor de rasă este un hobby şi sperăm să rămână tot așa şi să nu devină un mijloc exclusiv de existenţă, pentru că banul poate să altereze tot ce se află în jurul lui şi astfel calitatea ar fi putut să scadă. Pasiunea pentru rasele naturale implică şi o doză de patriotism, prin înţelegerea faptului că aceste rase fac parte din patrimoniul naţional şi universal. Este un dar al naturii, pe care nu avem voie să îl ignorăm sau să îl aruncăm în coşul de gunoi al istoriei. Cu cât o ţară are mai multe animale domestice pe care le-a crescut, le-a promovat şi le-a păstrat în puritate, cu atât acea ţară poate fi considerată mai evoluată, mai civilizată”, a adăugat Petru Muntean.

Petru Muntean: „În 2015, au fost recunoscute rasele Ciobănesc Carpatin şi Ciobănesc Mioritic“

În 2015, în premieră absolută pentru România, au fost omologate două rase de câini, „tradiționali” pe meleagurile noastre. La vremea respectivă, a fost vorba despre un demers com- plicat, de recuperare pentru patrimoniul naţional şi universal a cunoscutelor rase de câini Ciobănesc Carpatin şi Ciobănesc Mioritic. Federaţia Chinologică Internaţională are peste 90 de asociaţii de pe toate continentele şi din acest motiv procesul recunoaşterii câinilor româneşti a durat atât de mult. Petru Muntean (medalion) a precizat, referitor la această performanţă: „Acum patru ani, la Milano, a avut loc Adunarea generală a Federaţiei Chinologice Internaţionale. Conform regulamentelor internaţionale, rasele care concurează pentru recunoaşterea federaţiei trebuie să respecte un anumit parcurs. Acest drum este prevăzut de nişte regulamente clare, astfel că acum zece ani, trei dintre rasele noastre naţionale au intrat în atenţia Federaţiei Chinologice Internaţionale, la solicitarea părţii române, pentru a fi recunoscute. Au fost recunoscute Ciobănescul Românesc Carpatin şi Ciobănescul Românesc Mioritic, dobândind un număr oficial de standard al Federaţiei Chinologice Internaţionale şi urmând să continuăm lucrul cu aceste rase, să le selecţionăm, să le purificăm, ca la Milano să treacă prin selecţia FCI, pentru recunoaşterea definitivă. După mulţi ani, am reuşit să avem primele două rase de câini ciobăneşti româneşti recunoscute”.