de Sorin Dumitrescu şi Eduard Popa

Caracatița (Octopus) este un gen de moluște cefalopode. Ele trăiesc în mări și în oceane. Corpul are forma unui sac. Capul prezintă doi ochi mari, o coroană de brațe (opt-zece), numite tentacule, prevăzute cu ventuze, și o gură cu fălci tari. Corpul este acoperit de o „manta”. Caracatițele se hrănesc cu crustacee, pești, scoici etc. Reprezentantul tipic al acestui gen de moluște este caracatița comună Octopus vulgaris. Caracatițele sunt pes- cuite pentru carnea lor foarte apreciată în gastronomie.

În Antichitate erau percepute ca monștri feroce

Caracatiţele sunt unele dintre cele mai „bătrâne” şi mai impresionante creaturi de pe planetă. Numeroasele lor braţe le-au făcut să devină subiectul celor mai monstruoase legende, deşi, dacă este să ne luăm după oamenii de ştiinţă, caracatiţele ne seamănă mai mult decât am crede. Vechii greci erau conştienţi de existenţa caracatiţelor, iar asta o demonstrează descoperirile arheologice, obiectele de lut din secolele VI-V î.e.n., decorate cu motive ce amintesc de tentacule. Mai mult, în acea perioadă ea era considerată un animal benefic, un protector a cărui imagine apărea pe fresce sau pe scuturi. Cu toate acestea, dimensiunile mari la care pot ajunge unele exemplare şi cele opt tentacule au făcut ca aceste animale magnifice să fie percepute de imaginarul colectiv drept monştri feroce. De exemplu, în una dintre nenumăratele peripeţii ale lui Ulise, Homer povesteşte despre un monstru marin denumit Scylla şi care este descris ca o caracatiţă de dimensiuni foarte mari.

Sunt considerate a fi inteligente

În ciuda creierului de mărimea unei nuci, caracatiţele sunt mai isteţe decât se crede. Creierul lor este compus în medie din 500 de milioane de neuroni, în timp ce creierul uman conţine în jur de 100 de miliarde de neuroni. Se pare că sunt cele mai deştepte nevertebrate şi pe bună dreptate: s-a dovedit că aceste animale marine au atât memorie de scurtă durată, cât şi de lungă durată, că sunt capabile să evadeze din acvarii şi să scape din labirinturi, cât şi să se strecoare nevăzute la bordul ambarcaţiunilor! Specialiştii susţin că inteligenţa umană şi cea a caracatiţelor nu au fost stimulate de aceiaşi factori. Mai exact, acum un miliard de ani, omul avea doar câţiva neuroni, spre deosebire de caracatițe. Din acest motiv se crede că mintea caracatiţei şi cea umană au evoluat separat, din motive diferite. Oamenii, ca şi alte vertebrate a căror inteligenţă este recunoscută din punct de vedere ştiinţific (elefanţii, balenele, papagalii) sunt fiinţe sociale cu o durată de viaţă lungă. Majoritatea specialiştilor consideră că unul dintre cei mai importanţi factori care au dus la dezvoltarea inteligenţei umane a fost forma socială de organizare, momentul în care strămoşii noştri au decis să trăiască în comunităţi.

Nu sunt capabile să socializeze

Caracatiţele, în schimb, nu sunt nici fiinţe sociale şi nici nu trăiesc mult. Dacă două caracatiţe sunt puse împreună în acelaşi acvariu ele fie se vor împerechea, fie se vor omorî una pe alta. Cercetătorii consideră că pierderea carapacei ancestrale a fost cea care le-a permis caracatiţelor să se dezvolte. Fără carapace ele au devenit libere şi au putut explora adâncul. Nu au mai fost nevoite să aştepte prada, ci s-au putut deplasa în căutarea ei. Cu cât sursa de hrană a devenit mai diversificată, cu atât ele au început să dezvolte tehnici de vânătoare potrivite în funcţie de pradă. Cu o astfel de capacitate de învăţare, probabil că aceste vieţuitoare ar fi regii adâncurilor. În realitate însă, perioada restrânsă de viaţă, dar şi capacitatea redusă de a se oxigena (redată de faptul că sângele lor nu conţine hemoglobină, ci hemocianină care limitează cantitatea de oxigen) le împiedică pe caracatiţe să cucerească marea.

Secretă o cerneală de trei culori diferite

Caracatiţele au ochi destul de complecşi, care nu seamănă deloc cu ai noştri. Ceea ce este uluitor este că ochii îşi menţin orientarea constantă, indiferent de poziţia în care se află corpul animalului. În plus, ochii lor sunt foarte mari şi bine dezvoltaţi, iar pupilele sunt orientate orizontal. Corpul acestor vietăţi este acoperit de o mantă care pe partea dorsală este concrescută cu tegumentul, în timp ce pe partea ventrală este liberă şi determină un spaţiu numit cavitatea paleală. Astfel, în partea anterioară, spre braţe, cavitatea paleală comunică cu exteriorul printr-o fantă care lasă să pătrundă apa ce asigură oxigenarea sângelui. Când muşchii circulari ai mantei se contractă, fanta se închide, iar apa este aruncată cu putere printr-un fel de pâlnie. În acest fel, caracatiţa este împinsă în direcţia opusă. Cu cât muşchii se contractă mai puternic, cu atât deplasarea este mai rapidă și caracatița capătă capacitatea de a stropi cu acel jet de apă tot ce îi apare în cale! În corp, caracatița are o glandă plină cu un lichid brun (asemănător cu cerneala), care, eliminat în apă, o ajută să se apere de prădători. Această cerneală poate avea trei culori: roşie, neagră sau maron, şi este compusă din melanină, acelaşi pigment care colorează părul şi pielea oamenilor.

Se poate deghiza în mai multe animale

Neavând schelet intern şi nici extern, caracatiţele au o uimitoare capacitate de a se strecura prin cele mai mici orificii, schimbându-şi în acelaşi timp forma corpului. Singura porţiune solidă din componenţa corpului caracatiţei este „craniul” cartilaginos. Caracatiţa imitatoare este specia care poate lua forma mai multor animale, într-un timp foarte scurt. Ea se poate deghiza într-un şarpe, într-o plătică, într-un căluţ de mare, într-o rândunică de mare sau chiar într-o stea… de mare! Toate caracatiţele sunt veninoase, dar numai caracatiţa cu inele albastre are capacitatea de a ucide un om. Pe cât sunt de frumoase, pe atât sunt de veninoase. Caracatiţele au trei inimi - primele două se ocupă să transporte sângele exclusiv la branhii, în timp ce cea de-a treia are rolul de a pompa sânge în întregul corp al animalului.

Nicolas Cage și-a cumpărat o caracatiță pe post de animal de companie, pe care a dat 150.000 de dolari. Acesta susține că studierea mișcărilor caracatiței îl ajută să își îmbunătățească actoria. A fost nevoit să o cumpere de la un parc acvatic din Australia cu suma de 150.000 de dolari şi apoi a mai cheltuit încă 70.000 de dolari să o aducă în SUA şi să o „cazeze” într-un acvariu corespunzător

Trăiesc între 3 şi 5 ani

Caracatiţa comună are aproximativ 240 de ventuze pe fiecare braţ. În plus, trei cincimi dintre neuronii unei caracatiţe nu se găsesc în creier, ci în braţe. Este ca şi cum fiecare braţ are propriul creier. De exemplu, s-a observat că atunci când cercetătorii au tăiat o parte din braţele unor caracatiţe (care pot creşte la loc) aceasta nu numai că se poate deplasa singură, dar în situaţia în care întâlneşte o sursă de hrană, o imobilizează şi încearcă să o îndrepte spre locul unde ştie că ar trebui să se găsească gura caracatiţei. Cele aproximativ 1.600 de ventuze nu au doar rol tactil, ci şi olfactiv: le ajută pe acestea să detecteze mirosurile. Masculii folosesc unul dintre braţe drept organ reproducător. În timpul fecundării, acesta se rupe. Nicio grijă, însă! El creşte la loc, până la următorul sezon de împerechere. Indiferent de gen, caracatiţele trăiesc între trei şi cinci ani, fapt ce le limitează cunoştinţele. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că, dacă media de viaţă ar fi mult mai mare, acestea ar deveni inteligenţa cu forţă dominantă pe pământ.