de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu
Chiar dacă în Țările Române „moda” șoimăritului a ajuns relativ târziu, față de alte zone ale lumii, povestea acestor păsări și a dresorilor lor este de-a dreptul fantastică. Însă, pentru a înțelege cu adevărat evoluția șoimăritului pe meleagurile noastre, trebuie să deosebim clar vânătoarea cu păsări de pradă, ca îndeletnicire activă, de capturarea lor, cu scopul de a servi ca monedă de plată pentru dările interne, dar și tributul către otomani. Creșterea șoimilor a avut, totuși, la origine aportul lor în timpul vânătorilor, deși pe lângă aceștia au mai fost folosite și alte prădătoare, precum uliii porumbari și păsărari. Dar prin „șoimărit” înțelegem exclusiv vânătoarea cu șoimi propriu-ziși.
De la „Marele Șoimar” al Dinastiei Arpadiene la romanul „Neamul Șoimăreștilor”
Cumva, în mod eronat, șoimii sunt considerați un fel de păsări tradiționale românești, așa cum sunt, să zicem, priviți, în rândul animalelor sălbatice, urșii carpatini. Ei bine, originile șoimăritului nu se află în țara noastră și nici măcar în Europa Centrală, deși în acea zonă aceste păsări au devenit izvorul de inspirație al multor legende. Pentru a pătrunde în lumea șoimilor și pentru a le afla secretele chiar de la dresorii lor, trebuie să ne întoarcem, mai întâi, în istorie. Originile şoimăritului se găsesc în Asia de mijloc şi de nord, o regiune încărcată de stepe nesfârşite, caracterizate printr-o deosebită bogăţie în materie de vânat. Prin intermediul hunilor, al mongolilor şi al arabilor, precum şi mai târziu grație Cruciadelor, şoimăritul a pătruns în Europa şi a cunoscut o dezvoltare uimitoare, încă din prima perioadă. În Principatele Române, această îndeletnicire vânătorească a ajuns relativ târziu, datorită ungurilor (secolul XI-XII) şi s-a menţinut până înspre mijlocul secolului al XIX-lea. Cucerită la sfârșitul secolului al XIII-lea, Transilvania a urmat istoria Ungariei timp de aproape 300 de ani, iar Dinastia Arpadiană, care a domnit în Ardeal până în anul 1301, „cultivase” la curtea regală o mulțime de asemenea păsări, de vânători și mai ales de dresori, conduși de „Marele Șoimar”. În paranteză fie spus, mai târziu tradiția a fost preluată și în celelalte două Țări Române, fapt care l-a inspirat inclusiv pe Mihail Sadoveanu în scrierea romanului „Neamul Șoimăreștilor”.
Concurență în familia Corvineștilor
Revenind însă la origini, în Transilvania existau o mulțime de „pământuri ale șoimăritului”, special destinate vânătorii, precum și sate întregi de crescători de șoimi. Însuși Matei Corvin, considerat cel mai mare rege al Ungariei, dar cu origini românești, a zidit pentru șoimii și șoimarii săi cetatea „Solymar” („Șoimarul”), iar soția sa, Beatrix, avea o curte proprie și un anturaj propriu de șoimari, care rivalizau cu cei ai regelui.
Scutelnicii, „păsărari” scutiți de serviciul militar
Pe lângă pădurarii și șoimarii nobililor, erau și o mulțime de prinzători de șoimi și de alte păsări de pradă, numărul lor crescând consistent mai ales în perioadele în care se strângea tributul către Poarta Otomană. În zonele bogate în cuiburi de păsări de pradă, sate întregi erau obligate să plătească o plată anuală, care consta în șoimi, ulii porumbari, ulii păsărari etc. Cei care reușeau să captureze păsări de pradă erau scutiți de alte dări, ca și de prestarea serviciului militar. De aici au primit și denumirea de „scutelnici”, prezentă încă din secolul al XVII-lea. Chiar și în Transilvania, mulți dintre șoimarii recrutați din păturile de jos ale populației erau români, dovadă că în satele românești păsările de pradă erau folosite și pentru nevoile localnicilor.
O tradiție veche de 700 de ani
Totuși, când vorbim despre şoimărit în istoria Ţărilor Române, trebuie să deosebim clar vânătoarea cu păsări de pradă, ca îndeletnicire activă, de prinderea lor, spre a servi ca element al dărilor interne şi al tributului către Înalta Poartă. Dorin Cărăbeț, biolog și președintele Asociației „Pelegrinus”, care are în grijă șoimăritul pe meleagurile noastre, povestește ce reprezintă acest fenomen în România: „Avem o tradiţie de cel puţin 700 de ani, atestată prin tot felul de documente, pe teritoriul ţării noastre. În anul 2010, UNESCO a declarat șoimăritul parte din patrimoniul spiritual al umanităţii. E o recunoaştere a acestui domeniu pe plan mondial, ca fiind unul care atrage şi leagă oamenii. Atrage şi îi leagă unul de celălalt prin prietenii foarte strânse şi reprezintă un fel de introducere a omului în natură, de reintegrare a sa. Cu ajutorul păsării de pradă reuşeşti să faci parte din spectacolul naturii şi să nu pierzi nimic, să nu fii doar spectator. E un mod de a înţelege natura, animalele, importanţa lor, faptul că fiecare îşi are locul şi nu trebuie gândit că unul e folositor, iar altul produce pagube. Natura este un tot unitar şi trebuie lăsată aşa. Nu poţi să iubeşti păsările de pradă şi şoimăritul, care înseamnă vânătoare, dacă nu îţi doreşti să protejezi şi păsările de pradă din natură şi să conservi mediul în care ele trăiesc. Deci, pe de o parte, ne ocupăm cu salvarea şi reabilitarea răpitoarelor, avem diverse activităţi educative cu tineretul, prin şcoli, prin grădiniţe, participăm la festivaluri medievale cu păsările noastre. De partea cealaltă, promovăm arta şoimăritului. Ţinem legătura cu şoimari din foarte multe ţări, participăm la festivaluri cu ei, în străinătate, şi ne dorim să existe şoimărit legalizat şi la noi”.
Vizite la castelele medievale și lecții în școli
Este foarte interesant cum a evoluat această artă, cine sunt șoimarii din zilele noastre și mai ales cum este promovat fenomenul în rândul generației tinere. Răspunsul a venit tot de la Dorin Cărăbeț: „Şoimarii sunt persoane care şi-au descoperit pasiunea pentru păsările de pradă şi pentru natură. Cu ajutorul internetului, am reuşit să ne cunoaştem şi să formăm această asociaţie. Încă de la înfiinţarea Asociaţiei «Peregrinus», din 2009, avem congrese la care stabilim diverse strategii. Sunt multe activităţi la care participăm, atunci când suntem invitaţi, în diverse zone ale țării. Am mers inclusiv în secuime, pe la castele medievale, la Hunedoara, unde am participat la activităţi educative. La lecţiile de biologie pe care le ţinem în şcoli, ne prezentăm cu una până la trei păsări de pradă. În sălile de clasă, le explicăm copiilor despre păsările de pradă și despre rolul lor în natură, iar uneori, în curțile școlilor, facem scurte demonstrații de zbor, pentru ca să vadă și cei mici cum se mişcă o pasăre de pradă. Copiii au posibilitatea să cheme către ei pasărea şi asta este un lucru extraordinar. Se vede pe feţele lor cât sunt de încântaţi! În general, lecţiile alături de pasărea vie au o greutate extraordinară: copiii sunt doar ochi şi urechi, nu există niciun pic de plictiseală.”
Pasărea conduce, nu dresorul!
La evenimentele cu inspirație istorică, şoimarii sunt îmbrăcaţi în haine medievale și poartă păsările pe mână. Demonstraţiile de zbor cu păsările de pradă au loc în incinta castelelor sau a cetăţilor, iar dresorii lasă zburătoarele să plece dincolo de ziduri, să se ridice spre cer și apoi să se întoarcă. Într-o lume poluată, aglomerată, în care contactul cu natura este tot mai redus, apare o întrebare legitimă: unde sunt dresați șoimii? Dan Cărăbeț ne-a oferit explicația: „Oriunde se poate lucra cu o pasăre de pradă. Evident, în orice spaţiu deschis... Putem face acest lucru în interiorul oraşului, în grădină, lângă casă ori pe câmp... Dresajul unei păsări de pradă, spre deosebire de dresajul oricărui alt animal, presupune încredere din partea păsării şi primirea de recompense. Nu se pot face corecţii sub nicio formă... Pasărea de pradă doar acceptă şoimarul ca făcând parte din echipa lui, inclusiv în momentul vânătorii, dar nu va fi omul niciodată şeful. Pasărea conduce! Ea e stăpânul şi vă pot asigura că prin alura pe care o are, prin atitudine, chiar emană acest lucru. De altfel, acest lucru a fost recunoscut şi prin prezenţa acestor păsări pe blazoane nobiliare.” Trebuie adăugat că Asociaţia pentru şoimărit de astăzi se ocupă şi de conservarea şi dresarea corbilor, uliilor, dar şi de salvarea unor exemplare rare de păsări, precum berzele negre.
Păsări folositoare pe... aeroporturi
Trebuie spus că mulți dintre șoimari își duc, cel puțin o dată pe zi, păsările în oraș sau în sate și le lasă libere. De asemenea, în mod normal, pentru fiecare exemplar în parte, se folosește o tehnică de dresaj diferită. Pentru că în România, vânătoarea cu păsări de pradă este ilegală, șoimarii își folosesc „elevii” numai pentru demonstrații. În timp ce în țări precum Marea Britanie, Spania, Italia sau Statele Unite, meseria de șoimar este recunoscută, la noi ea nu există, oficial. În unele cazuri, șoimăritul se mai folosește pe aeroporturi, pentru a speria păsările care strică avioanele sau în culturile de căpșuni sau de viță-de-vie, pentru a îndepărta graurii.
Un examen după moda germană
Să aflăm, însă, cum sunt educați acești dresori, în lume, în comparație cu România, în care pasionații de această artă sunt, practic, ignorați. În Germania, spre exemplu, unde creșterea păsărilor de pradă este incomparabil mai avansată față de țara noastră, examenul de șoimar se compune din două părți, una teoretică și alta practică. Partea teoretică este alcătuită din trei capitole: În primul rând, biologia păsărilor de pradă (de zi și de noapte), recunoașterea speciilor după fotogra- fii, identificarea lor doar după o pană, recunoașterea ouălor, relații inter și intraspecifice, migrații (la păsările care își schimbă locul de trai), pericolele și cauzele care duc la diminuarea efectivelor și măsuri practice de protecție și de reabilitare a acestora. Apoi, cunoașterea legilor de vânătoare, în special a celor cu specific șoimăresc, a legilor legate de protecția păsărilor de pradă, legislația cu privire la procurarea păsărilor de pradă pentru șoimărit, inelarea și comercializarea acestora, iar în cele din urmă, practicarea vânătorii cu pasărea de pradă (în teorie) și inclusiv managerierea vânatului capturat (eviscerarea etc). Partea practică ține de purtarea zburătoarelor pe mănușă, de îngrijirea lor, metodele de dresaj în funcție de specie, punerea și scoaterea scufiei, noduri șoimărești, utilizarea practică a curelelor etc. Este foarte important faptul că toate cele trei examene teoretice se dau în aceeași sală, dar la mese separate, fiecare concurent fiind asistat de doi examinatori, întreaga sală fiind supravegheată de un examinator-șef...
Șoimarii japonezi, plătiți de guvern să stea acasă
Totuși, se spune că pe locul întâi în privința școlilor de șoimărit se află centrele din mijlocul Asiei. Acolo există o tradiție veche de sute de ani și există o mulțime de oameni care au dresat zeci de acvile și care se pricep și uneori le vine chiar mai lesne să dreseze răpitoare mai mici. O altă școală foarte bună este cea japoneză. „Takagari”, așa cum este numit șoimăritul în „Țara Soarelui Răsare”, este declarat de guvernul nipon drept artă națională, iar marii maeștri nu sunt obligați să lucreze pentru a se susține financiar, ci sunt foarte bine plătiți de guvern doar ca să stea acasă și să ducă mai departe tradiția. De asemenea, șoimari extrem de buni se află și în India, și în Pakistan.
Șoimul dunărean, specie pe cale de dispariție
Din nefericire, șoimul dunărean, cea mai greu de găsit pasăre din țara noastră, este, de mai mulți ani, pe cale de dispariție. Această zburătoare nu este doar cea mai rară specie de pasăre clocitoare din România, dar și una dintre cele mai impresionante păsări de pradă și cu siguranță unul dintre cei mai impunători și mai interesanți șoimi din lume. Șoimul dunărean este o pasăre răpitoare de zi, care face parte din familia Falconidae, familia șoimilor obișnuiți, care cuprinde 37 de specii ale genului Falco. Șoimul dunărean a fost pentru prima oară descris științific între anii 1833 şi 1834, de zoologul britanic John Edward Grey, care s-a folosit în descrierile sale de șoimi juvenili, capturați după ce migraseră de iarnă în India, loc în care se afla și omul de știință.
Mihai Viteazul, un mare iubitor al şoimilor
Unul dintre cei mai cunoscuți pasionați de păsări de pradă și îndeobște de șoimi a fost chiar Mihai Viteazul. În operele sale, Nicolae Bălcescu menționeză că, dincolo de faptul că la curtea voievodului veneau deseori boieri și dregători străini cu diverse cadouri, cunoscându-i acestuia pasiunea pentru vânătoare, la un moment dat, artizanul Unirii a avut parte de o surpriză. La 9 martie 1600, Hurai Aga, pașa de Timișoara, i-a oferit în dar lui Mihai Viteazul, aflat la Ghimbav, mai multe pene de erodiu dintre cele mai frumoase, pentru a face fulii, șapte cai de preț și un foarte bun șoim, din partea sultanului Mahomed al III-lea. De altfel, statuia ecvestră a voievodului, de la Cluj-Napoca, înfățișează un șoim.
Legalizarea vânătorii cu păsări de pradă se lasă aşteptată din anul 2006
Problema legalizării șoimăritului a născut polemici aprige, pe site-urile și pe forumurile vânătorilor și chiar și în prezent situația este confuză. Încă din anul 2006, șoimarii din România așteaptă legalizarea șoimăritului, a vânătorii cu păsări de pradă, care se practică în zilele noastre în majoritatea țărilor europene și de pe alte continente, fiind încurajată și inclusă de UNESCO în patrimoniul cultural universal. Acest gen de vânătoare a fost propus spre legalizare, dar respins atât în 2006, cât și în 2014, din diverse motive. Cu toate acestea, reprezentanții Asociației Șoimarilor susțin că, din discuțiile avute cu diverse organizații de protecție a mediului, a reieșit de fiecare dată că acestea nu au nimic împotriva unui șoimărit legal, în care păsările de pradă utilizate la practicarea acestuia să provină, în proporție de 100%, din crescătorii autorizate din străinătate sau din țară.