Două vrăbii gureşe s-au luat la harţă cu el, iar tupeul a luat locul timidităţii. Mihaela a zărit-o pe coama casei de peste drum şi se gândea ce curajoasă e pasărea aceea mică şi albă. A doua zi, micuţa papagaliţă a îndrăznit să coboare să mănânce păpădiile din grădină şi a rămas acolo doi ani. Mihaela a îngrijit-o şi i-a dat numele Prinţesa, nu de alta, dar albul penelor ei îi aducea aminte de o prinţesă din poveşti. La un moment dat, soţul Mihaelei a remarcat faptul că Prinţesei i se întâmplase ceva la o nară.

    A mers cu ea din doctor în doctor, până la Facultatea de Medicină. Era speriat că ciocul Prinţesei arăta ca scoarţa de copac. La facultate, un doctor i-a spus să nu-şi mai facă griji, deoarece Prinţesa era dornică de dragoste. „Nu vă faceţi griji! E frumoasă, e curată, nu are nimic.
     E doar dornică de dragoste”. Au luat-o acasă şi i-au dăruit dragoste. Atât de mult a primit, încât s-a hotărât să răspundă la fel şi ea, drept pentru care doarme numai pe inima „stăpânului” ei, care nici nu îndrăzneşte să se mişte cât timp se odihneşte Prinţesa inimii lui. Poate că bătăile inimii lui o liniştesc şi îi oferă siguranţă. Iubeşte mult băieţii, doar lor le ciuguleşte părul, căutând parcă ceva. Pe fete le cam ignoră. Câteva grame de viaţă, acoperite cu pene albe, animă o casă întreagă şi pe cei care locuiesc acolo.