de Gheorghe Zmaranda şi Adrian Barna
Fundația Visul Luanei. Un nume cu rezonanță impresionantă care a făcut arc peste timp și a păstrat în memoria noastră povestea tinerei al cărei nume îl poartă. Povestea ei se împletește astăzi cu poveștile necuvântătoarelor care ajung în Centrul de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice. Călătoria lor înapoi către sălbăticie începe aici, sub atenta supraveghere a specialiștilor voluntari de la fundație.
Timpul petrecut în compania omului trebuie să fie redus la minimum
Una dintre prioritățile specialiștilor de la Fundația Visul Luanei este aceea ca pacienții necuvântători să rămână cât mai puțin în Centru, iar timpul petrecut în compania omului să fie redus la minimum. Astfel, animalele care se reîntorc în sălbăticie nu vor avea amintirea timpului petrecut alături de om, nu vor asocia interacțiunea cu el ca fiind o acțiune lipsită de consecințe, își vor menține instinctul de supraviețuire și precauție ascuțit. Vor evita astfel întâlnirile și vor fi mai puțin expuse riscului de a fi rănite, ucise sau capturate. Puii de căprioară, spre exemplu, se atașează foarte ușor de oameni, de aceea fiecare zi petrecută alături de ei le reduce șansa de reușită a reintroducerii în sălbăticie pentru că dependența și încrederea în oameni, deprinse în timpul captivității, le face pe căprioare să fie vulnerabile în fața vânătorilor. În plus, stresul provocat de captivitate, uneori chiar și pe perioade foarte scurte, poate fi fatal anumitor specii, de aceea specialiștii de aici fac eforturi ca animalele să revină în sălbăticie imediat ce starea lor medicală o permite. Firește că uneori pacienții necuvântători au nevoie de o perioadă mai lungă de recuperare - este și cazul unei lebede rănită la aripă și ale cărei pene s-au regenerat abia după cinci luni - și atunci se impune o abordare precaută a interacțiunii cu animalul. Următorul pas după vindecarea animalelor sălbatice presupune eliberarea lor în natură în condiții de siguranță. Aceasta este o provocare pentru că eliberarea lor trebuie să se facă ținând cont de mai multe aspecte precum sursa de hrană, prezența prădătorilor sau chiar a animalelor din aceeași specie, dar care pot fi foarte teritoriale. Practic reintroducerea în natură trebuie să se facă în condiții care asigură supraviețuirea animalelor eliberate. La fel de important este și momentul în care acestea sunt eliberate. Spre exemplu, păsările migratoare trebuie eliberate în zonele culoarelor de migrație unde pot întâlni alte înaripate din aceeași specie și pot forma stoluri, însă acest lucru trebuie făcut înainte ca lunga călătorie spre țările calde să înceapă, astfel încât păsările eliberate să nu rămână în urmă. În vecinătatea Parcului Natural Comana, spre exemplu, există culoare de migrație a berzelor.
Nu vă grăbiți să luați din natură animale care par a fi orfane!
Uneori „drumul spre iad este pavat cu bune intenții”. Este o teorie care, din nefericire, se confirmă uneori și în cazul animalelor sălbatice, în special a puilor, salvați de oameni. De ce spun asta? Pentru că în foarte multe dintre situațiile interpretate de oameni ca fiind unele la limita dintre viață și moarte pentru animale, de fapt intervenția lor nu este necesară. Și asta nu doar pentru că în sălbăticie există un ciclu de existență condiționat care asigură perfecțiunea lanțului trofic și că practic ar trebui să respectăm evoluția firească a naturii, ci pentru că uneori puii găsiți nu sunt rătăciți de părinți, ci doar își exersează anumite abilități și urmează să fie recuperați de părinți. Pescărușii au găsit în orașe un soi de cămin adoptiv, așa că își construiesc nestingheriți cuiburile pe acoperișurile blocurilor. Atunci când puii lor sunt suficient de mari încep să exerseze zborul și este perioada în care oamenii au impresia că puii găsiți pe sol au o problemă medicală sau au fost abandonați de părinți. Este greșit, iar intervenția lor nu face altceva decât să le răpească puilor șansa de a se reîntoarce la cuibul lor. De fapt, specialiștii de la fundație recomandă ca, în cazul în care nu sunt amenințați de un pericol iminent, să lăsăm puii de pescăruși acolo unde i-am găsit pentru că mai mult ca sigur și părinții lor asistă la aceste lecții de zbor și sunt prin preajmă. Și în cazul puilor de căprioară recomandările sunt aceleași. Majoritatea puilor aduși la centru au fost găsiți ascunși prin iarbă, iar oamenii au considerat necesar să îi ia, fără să se gândească că mamele lor erau probabil prin preajmă și așteptau ca oamenii să se îndepărteze pentru a putea reveni la puii lor. În sud-estul țării se întâlnesc în sălbăticie țestoasele de uscat din specia Testudo graeca. Din nefericire, și aceste țestoase sunt de multe ori aduse la centru fără a avea o problemă medicală. Multe dintre aceste exemplare sunt luate din natură în necunoștință de cauză, cu scopul de a fi salvate. Există și excepții. Specialiștii fundației atrag atenția că deși braconajul și comercializarea acestor specii este strict interzisă prin lege conform OUG 57/2007 sunt și oameni care preiau aceste animale pentru a le ține pe post de animale de companie sau pentru a le vinde. Unele dintre ele sunt ulterior eliberate prin parcurile din București şi astfel sunt expuse riscului de a se îneca sau de a fi atacate de câini.
Când trebuie să interveniţi dacă aţi găsit un animal sălbatic
Primul lucru pe care ar trebui să îl faceți atunci când găsiți un animal sălbatic despre care credeți că ar avea nevoie de ajutor este să luați legătura cu un specialist. Dacă acest lucru nu este posibil este recomandat să interveniți doar dacă animalul prezintă răni vizibile sau semne de boală. Este în pericol iminent din cauza distrugerii habitatului său natural sau poate fi atacat de animale domestice. Pentru că lipsa părinților nu înseamnă că puii au fost abandonați este recomandat ca aceștia să fie preluați doar dacă există certitudinea că părinții sunt morți.