Într-o zi veneam de la şcoală şi în spatele blocului mă aştepta un motănaş micuţ şi înfometat. Credeam că o să se sperie şi o să fugă imediat, dar a rămas şi a început să se alinte. Era atât de mic, de îţi încăpea în buzunar. Vrăjite de drăgălăşenia lui, nu am ţinut cont de faptul că mai aveam trei pisici acasă. Astfel l-am luat în apartamentul de la bloc, hotărâte să-i găsim un cămin.
Ne-am sfătuit cu părinţii şi am hotărât să-l ducem la casa de la ţară, unde se va simţi liber. Tomiţă, cum l-am botezat mai apoi, s-a acomodat repede şi şi-a făcut prieteni prin sat. Era, de asemenea, foarte apropiat de căţeluşa casei, Cora, care îi era ca o soră. Îi plăcea foarte mult să se joace, să se urce în copaci, să alerge după fluturi şi după vrăbii. Deşi avea multă libertate şi putea să plece oriunde, mereu se întorcea acasă.
Era foarte blând şi iubitor. Ne însoţea prin gospodărie şi mergea cu noi la pescuit la balta din spatele curţii. Din nefericire şi pentru că unii oameni nu au inimă, el a fost otrăvit de vecinii din sat. Şi asta pentru câteva mici năzbâtii. Am fost foarte triste la aflarea veştii, pentru că făcea parte din familie şi niciun alt pisoi nu o să-i mai poată lua locul…
Silvia şi Diana