de Daniela Purgaru

O specie de peşti, numită Killifish, face furori în rândurile acvariştilor români. Pe cât de frumoase sunt exemplarele ei, pe atât de provocatoare devin pentru amatorii de acvaristică, din pricina regimului contratimp în care se cresc.

400 de subspecii
Killifish este un grup de peşti din familia Cyprinodontidae, ce provine din Africa, Asia, America sau Europa de Sud. Deoarece se găseşte în atât de multe regiuni, subspeciile sale variază - sunt circa 400 în toată lumea - atât ca aspect, dar şi ca necesităţi. Este esenţial să vă documentaţi cu privire la rasa pe care doriţi să o achiziţionaţi pentru a afla în ce condiţii se înmulţeşte.

Peşti sezonieri
Spre deosebire de alte specii, killii pot fi anuali, semianuali şi nonanuali. Primii obişnuiesc să trăiască un singur sezon, în bălţi temporare şi în regiuni mlăştinoase. Din icrele lor ies pui care cresc uluitor de repede şi ajung la maturitate foarte devreme, pentru a apuca să se înmulţească înainte ca apa să sece.
Cei semianuali trăiesc în zone în care lacurile temporare rezistă mai mult timp, circa un sezon. Nonanualii nu sunt atât de presaţi de timp. Aspectul este foarte apreciat. De asemenea, creşterea exemplarelor din primele două categorii enumerate mai sus reprezintă o provocare, deoarece trăiesc foarte puţin, scopul deţinerii lor devenind astfel înmulţirea într-o perioadă foarte scurtă.

Nu necesită mult spaţiu
Exemplarele măsoară între 9 şi 15 cm. Acvariul trebuie să fie mic, ele neavând nevoie de mult spaţiu, deoarece sunt obişnuite să trăiască în locuri neîncăpătoare. Pot fi ţinute maximum şase exemplare nonanuale într-un acvariu de aproximativ 20 de litri în perechi sau un mascul la două femele. Este recomandat, în cazul celor care trăiesc un sezon, să aveţi un mascul la două-trei femele. Indicat e să nu aveţi şi alte specii de peşti în vas, fiindcă masculii sunt recunoscuţi pentru agresivitatea lor. Ei pot fi deosebiţi uşor, fiind mai coloraţi decât femelele.

Au obiceiul de a sări din acvariu
Nu este imperativ ca acvariul să fie plantat, dar este bine să aibă un substrat cu pietriş fin, închis la culoare şi cu jumătăţi de nuci de cocos decupate sau rădăcini tratate pentru apă, cu lăcaşuri în care peştii să depună icre. Este important să luaţi moss (un tip de muşchi de substrat), folositor pentru înmulţirea peştişorilor. Circulaţia apei prin filtru trebuie să se facă destul de lent! Atenţie, vasul necesită capac, fiindcă această specie poate sări la mari înălţimi, un obicei rămas din mediul natural în care vânează insecte.

Icrele se pun la păstrare
Icrele se pot lăsa cu părinţii, dar nu este rău să le colectaţi şi să le puneţi la incubat. Ultima variantă, cea mai sigură, imită comportamentul acestor peşti în mediul natural, unde, dacă balta seacă, adultul moare, însă icrele sale pot rezista chiar şi câteva luni în mâl, până la apariţia ploilor. Într-o cutie de plastic aşezaţi moss ud, puneţi icrele, introduceţi cutia într-o pungă de plastic ce se sigilează şi se ţine într-un loc cald, întunecat, la 25ºC, între o lună şi patru luni. Muşchiul poate fi pus apoi în acvariu şi, din icre, vor ieşi puiuţii în circa două săptămâni. Ei se hrănesc imediat cu Drosophila, Artemia nauplii sau infuzori.

Hrana este diversificată
Apa trebuie să fie destul de dură, iar temperatura recomandată este de 20ºC-24ºC. Mâncarea constă în hrană vie, uscată, inimă de vită tocată, viermi de Grindal, viermi albi, Daphnia şi „bloodworms”. Nu le daţi multă mâncare o dată, ci presăraţi puţin câte puţin, pentru ca resturile de la masă să nu murdărească acvariul.