Nu e de mirare, nu? Păi cum aţi vrea să mă cheme? Tigruţu’? Leuţu’? Nu. Ştiu că nu am un nume deosebit, dar nu-i aşa că stăpânii mei nu au dat dovadă de o mare imaginaţie în ceea ce priveşte numele meu? Ce să le fac? Să-i cert!? Nu-mi vine să fac asta, întrucât au grijă de mine şi mă şi iubesc. Să nu le spuneţi că m-am prins de asta. Ei se ţin „tari” pe lângă mine, dar… eu ştiu că aşa stau lucrurile.
     Cum mi-am dat seama? Simplu: s-au dat peste cap şi m-au salvat din mâinile unui om rău care a vrut să mă omoare. Şi nu-i făcusem nimic. Mă hrănesc şi mă alintă, deşi doamna a avut mult timp teamă de mine (Nu ştiu de ce. E adevărat că atunci când trecea pe lângă mine încercam să o „capsez”, dar zău că o făceam de drag!).    

    Cum am ajuns în familia lor? Cu ceva noroc, aş spune. În urmă cu vreo trei ani, familia unde locuiau mama şi fraţii mei m-a dat afară încă de pui. Am plâns, am scâncit. Degeaba. Aşa că am decis să mă descurc singurel şi… m-am uitat în jur. Am văzut o curte mare, din care nu se auzea niciun lătrat. Mi-am zis că poate o fi un pic de loc şi pentru mine. Şi… nu m-am înşelat. M-am plimbat puţin pe lângă gard să „miros” situaţia de la distanţă. Şi ei, stăpânii mei de acum, m-au văzut, m-au plăcut şi m-au ţinut!  Ce să vă mai spun de ei? Urăsc să aud motorul maşinii lor.
     E semn că pleacă, iar eu rămân… singur acasă. Mă simt bine că au încredere în mine, dar cine mă mai ceartă că latru degeaba? Sau cine mă mai gâdilă pe burtică!? Sau cine-mi dă papa?! Bine că nu stau mult plecaţi. Îmi place să cred că li se face dor de mine. Mă contrazice cineva?! Are curaj?!