Cu câtva timp în urmă, o prietenă mi-a dat un pisic ce trebuia să fie… persan. Era un ghemuleţ căruia abia îi dăduseră ochişorii. Era mic şi urât, nicidecum de rasă. Mai târziu s-a dovedit a fi o corcitură cu siamez. Ne-am ataşat oricum de el. Acum face parte din familie şi e frumos, mare şi gras. Burtica îi ajunge până la covor. Mi-aduc aminte că era atât de mic, încât ţi-era frică să pui mâna pe el. Avea lăbuţele din spate pline de vopsea verde. Până nu şi-a smuls toată vopseaua nu s-a lăsat.
Era nebunel, se juca, mai făcea şi tâmpenii. Când a mai crescut făcea numai stricăciuni şi era invidios dacă îl lăsai singur acasă: făcea ture dormitor-sufragerie şi invers, se bloca în şifonier, se ascundea, se urca pe plasa de la geamul de la bucătărie etc. Lui Tommy nu îi plăcea să aibă vreo uşă închisă în casă, el era stăpânul şi avea voie să se ducă peste tot. Mama mea îl mai „caftea” cu papucul când făcea tămpenii şi a prins frică de papuc, că de mama, nici vorbă!
De câte ori o vedea că se întoarce cu spatele, de atâtea ori o ataca şi, drept răzbunare, rămânea cu dinţii înfipţi în şosete, iar mama mergea cu el târâş. L-am luat cu noi şi în concedii. Când a mai crescut am mai adus un pui de pisicuţă. Tommy devenise rău, pentru că era gelos şi credea că îl iubim pe celălalt mai mult decât pe el şi îl smotocea ori de câte ori avea ocazia. A trebuit să dăm pisicuţa, dar am luat în schimb un iepure. Surprinzător, dar Tommy al nostru s-a îndrăgostit fulgerător de Urechilă! Cine să-l mai înţeleagă! Acum Tommy a îmbătrânit şi are nişte mustăţi lungi de un metru… Anca, Bucureşti
