de Gabriela Niculescu

Andreea Raicu, gazda emisiunii „Miss fata de la ţară”, difuzată la Prima TV, are un suflet cald şi milos atunci când vine vorba despre animalele aflate în suferinţă. Deşi programul său este foarte încărcat, Andreea are un Brack german, Efi, pe care l-a salvat de la chin şi mai are grijă de căţeii aflaţi într-un adăpost al unor prieteni.

„Efi avea hernie şi o malformaţie la picioruş”
- De câtă vreme îl ai pe Efi şi cum a intrat în viaţa ta?
- Efi este prietenul meu de un an şi opt luni şi are o poveste frumoasă. La şedinţa foto pentru serialul „Efect 30” am găsit în curtea fotografului Alex Gâlmeanu 11 pui care aveau o lună. Toţi erau vioi şi jucăuşi, cu excepţia unuia, cel mai mic şi mai amărât. Acesta avea hernie şi o malformaţie la picioruş din pricina căreia şchiopăta. Am vrut să îl iau ca să îl fac bine, dar am realizat la momentul respectiv că mi-ar fi foarte greu. Puiuţul era foarte mic şi avea nevoie de atenţie şi supraveghere, iar eu începeam filmările la serial, plus că tocmai mă mutasem în casă nouă, care era toată albă şi foarte uşor de murdărit. După două săptămâni am revenit la studioul lui Alex. Toţi puiuţii fuseseră daţi, mai puţin cel cu probleme. Nu am putut să îl las acolo, aşa că l-am luat şi de atunci, cel puţin la filmările serialului, a stat mereu cu mine. Fetele din echipa de producţie au fost minunate, au avut grijă de el şi a devenit mascota serialului, motiv pentru care l-am botezat Efi.

- Mergeţi împreună la plimbare în parc?
- Încerc să fac asta cât mai des. Mă relaxează enorm, iar pe el îl face extrem de fericit. Este încă mic şi se bucură de orice, ca un copil.

- Ce „surprize” ai avut până acum din partea lui?
- A fost un pui destul de cuminte în comparaţie cu alţii. Nu a ros prea multe. Doar câteva perechi de pantofi şi câteva cabluri. Problema constă însă în alegerea pantofilor. Se pare că avem aceleaşi preferinţe. În rest, când se răzbună, ceea ce se întâmplă destul de rar, mai găsesc prin casă semne de dominare.

„Mă încarcă cu o energie fantastică”
- Are vreun obicei de întâmpinare când ajungi acasă?
- Când ajung acasă este cel mai fericit şi vine într-o goană incredibilă şi sare pe mine cu toată puterea. Alte dăţi îmi aduce jucării. Oricum, mă încarcă cu o energie fantastică.

- Poţi spune că Efi ţi-a schimbat viaţa?
- Cred că atunci când creşti singur un câine te responsabilizezi mai mult. Nu era cazul la mine, pentru că experienţele din viaţa mea au făcut asta, dar este o responsabilitate, una frumoasă însă. E atât de plin de energie, atât de iubăreţ, de „lipicios” şi umple casa indiferent câtă lume ar fi. Şi iubeşte necondiţionat!

- Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveţi împreună?
- Avem foarte multe amintiri. Deşi nu are decât un an şi nouă luni, am trecut prin foarte multe împreună. După cea de-a doua operaţie la picior, când după trei luni cât a stat cu piciorul în ghips am crezut că nu o să îşi mai revină, i-am dat jos bandajul şi zburda ca un copil. Atunci am simţit cea mai mare bucurie. Ador momentele când vin acasă din vacanţă şi nu mai ştie ce să facă de fericire! Este extrem de simpatic şi când ne jucăm în zăpadă, face ture incredibile şi sare ca o căpriţă, iar când stau la televizor, pe canapea, vine şi se lipeşte de mine.

- Mai ai şi alte animale?
- Am avut mereu câini. La 7 ani, în drumul de la şcoală spre casă, am găsit pe stradă un pui de câine comunitar şi l-am luat. Iniţial, tata nu a fost de acord, dar într-un final a acceptat-o pe Lassie, care a trăit 18 ani. Când am împlinit 19 ani am primit un Doberman care trăieşte şi acum, dar a rămas la mama. Mă gândeam că toţi câinii pe care i-am avut până acum, indiferent de rasă, s-au comportat la fel: extrem de iubitori şi calzi.

„Eutanasierea în masă, o practică primitivă”
- De ce au făcut prietenii tăi un adăpost pentru comunitari?
- Adăpostul prietenilor mei a apărut dintr-o necesitate, şi anume aceea de a rezolva uman problema câinilor fără stăpân din cartierul în care locuiesc. Au fost multe voci care au cerut eutanasierea sau relocarea acestora, scăpând de responsabilitate în cel mai facil şi inuman mod posibil. Eutanasierea în masă a câinilor fără stăpân a fost recunoscută ca fiind o practică primitivă, nedemnă de fiinţa umană din secolul al XXI-lea, dar şi ineficientă în acelaşi timp. Oriunde s-a încercat exterminarea câinilor, Pakistan, Iran, Irak, Arabia Saudită, Cambodgia, Coreea de Nord, Afganistan, Iordan, Siria, Yemen, Bangladeş, Nepal, Ucraina sau Uzbekistan, această metodă a dat greş. Câinii sunt teritoriali, iar când sunt eliminaţi, cei din alte zone, care scapă de eutanasiere, se mută pe teritoriile eliberate şi continuă să se reproducă. Relocarea, adică mutarea lor în pădurile din jurul Bucureştiului, a dus la o altă problemă. S-au sălbăticit şi s-au organizat în haite, care au început să atace fondul de vânat sau gospodăriile oamenilor. Fiecare apartament al complexului în care locuiesc plăteşte lunar o sumă de 5 lei. Aceşti bani se folosesc pentru hrănirea animăluţelor, curăţenia în padocuri, serviciile medicale, care includ sterilizarea lor, vaccinarea împotriva bolilor, deparazitare şi altele. În prezent, toţi câinii sunt vaccinaţi, deparazitaţi şi au carnete de sănătate la zi. Femelele cu vârste de peste cinci luni sunt toate sterilizate. În paralel cu acţiunea de colectare a lor, s-a lucrat şi la îmbunătăţirea condiţiilor din padoc. A fost acoperit şi racordat la electricitate, pentru a putea fi încălzit pe timpul iernii. În acelaşi timp s-au căutat modalităţi de a le găsi familii adoptive, deoarece fiecare căţel trebuie să aibă o familie, care să-l iubească şi să-l îngrijească.

- Câţi dintre căţei şi-au găsit stăpâni?
- Până acum, 16 căţei au fost luaţi de familii din România. Alţi şapte sunt pe listă pentru a ajunge în Germania prin amabilitatea fundaţiei BARKS - Bucharest Animal Rights K-9 Society.

„Efortul comun nu a fost în zadar, câţiva erau pe moarte“

- Care este povestea câinilor din adăpost?
- Căţeii au fost luaţi din cartier şi duşi la padoc de prietenii mei. Ei le cumpără mâncare şi, cu ajutorul firmei de curăţenie din complex, le fac viaţa mai mult decât decentă. Surprinzător, acestei idei i s-au alăturat mulţi oameni: un prieten inginer, care i-a ajutat la proiectarea şi ridicarea padocului, medicul veterinar, care se deplasează la orice oră din zi şi din noapte practicând preţuri modice pentru ei, şi mulţi locatari, care au contribuit cu bani, materiale de construcţii şi forţă de muncă. Acest efort comun nu a fost în zadar. Poveştile lor sunt impresionante. Mulţi dintre căţei erau subnutriţi, bolnavi, unii chiar pe moarte. Îmi amintesc de cazul unei căţeluşe orfane, care era atât de mică, încât trecea prin ochiurile de sârmă ale padocului dintr-o cuşcă în alta şi sugea de la mai multe mame. Acum e o splendoare şi, din fericire, are familia ei chiar în complexul în care s-a născut. Cei interesaţi pot face vizite şi se pot juca astfel cu căţeii. Au fost şi şcoli care au vizitat cartierul în programul lor de educare şi responsabilizare socială a elevilor.

„Un animal de companie te învaţă ce înseamnă empatia“

- Ce sfat le dai celor care nu au un animal de companie?
- Un câine sau un alt animal de companie îţi schimbă viaţa în bine, te face mai atent, mai sensibil la suferinţa altora, te educă ce înseamnă empatia, lucru tot mai rar întâlnit în malaxorul societăţii contemporane, în care eşti învăţat că neimplicarea este principalul mijloc prin care poţi să răzbeşti.

Important! Dacă doriţi să adoptaţi un căţel de la adăpost îi puteţi contacta pe Cosmin Grădinaru - 0723.375.325 şi Christian Obreja - 0788.108.946.