de Gabriela Niculescu

Coregraful şi dansatorul Răzvan Mazilu face parte din categoria persoanelor publice care iubesc sincer şi dezinteresat animalele şi nu doar o afirmă, ci şi fac ceva în sensul acesta. El se regăseşte pe lista persoanelor publice implicate în campania „Opreşte cruzimea asupra animalelor!” a Asociaţiei GIA şi s-a dedicat apărării drepturilor unor fiinţe neajutorate şi părăsite de noroc. Are acasă două pisicuţe salvate de pe stradă şi consideră că animalele sunt superioare oamenilor. Deşi este o persoană foarte echilibrată, Răzvan spune că a învăţat de la mâţele sale să aibă răbdare. Prin tot ceea ce face faimosul coregraf în raport cu mediul înconjurător şi cu necuvântătoarele care-i ies în cale reprezintă un exemplu demn de urmat.

„E ceva normal să îţi pese şi să respecţi flora şi fauna”
- De ce te-ai implicat în campania Asociaţiei GIA, „Opreşte cruzimea asupra animalelor!”?
- Pentru că mi-a plăcut ideea şi pentru că m-a impresionat felul în care se dedică doamnele de la GIA. Merită toată recunoştinţa noastră. De acum încolo mă voi pune în slujba acestei idei. Nu mă mai interesează nicio privire mirată sau ironică. Lupta pentru drepturile fireşti ale unor fiinţe care nu se pot apăra nu mi se pare nici ridicolă, nici caraghioasă, nici exagerată, inutilă sau mai ştiu eu cum. Trebuie doar să învăţăm să fim mai atenţi, mai echilibraţi, mai responsabili.

- Ştiu că eşti mare iubitor de animale. De unde porneşte dragostea ta faţă de necuvântătoare?
- Dragostea pentru animale - şi nu doar pentru animale, ci şi pentru plante, pentru tot ceea ce înseamnă viaţă sau este viu - mi se pare firească, nu este un har special, o ciudăţenie sau o lipsă de ocupaţie. Este ceva normal să îţi pese şi să respecţi flora şi fauna care ne înconjoară, să respecţi celelalte vieţuitoare ale pământului. Să vieţuim împreună atât cât ne este dat, în armonie.

- În copilărie ai avut animale, ai crescut înconjurat de ele?
- Din păcate, am crescut la bloc, într-un cartier bucureştean, şi părinţii mei au considerat că mai mult rău facem animalelor dacă le ţinem într-o „cutie de chibrituri”. Dacă aş fi locuit la ţară, la casă, cred că aş fi avut curtea plină de tot felul de animale, ca într-un fel de arcă a lui Noe.

„Animalele au şi ele destinul lor”
- Povesteşte-ne câteva întâmplări pe care le-ai trăit alături de animale sau câteva evenimente care ţi-au fost marcate de ele.
- Nu am poveşti spectaculoase, dar fiecare animal pe care l-am ajutat sau salvat poate fi, într-un fel, o poveste unică, specială, tristă sau cu final fericit. Animalele au şi ele destinul lor, ca şi oamenii.

- De când ai cele două pisici şi cum au ajuns la tine? Ţi-au schimbat viaţa în vreun fel?
- O pisică este cadou de la maestrul Johnny Răducanu, iar pe cea de-a doua am găsit-o pe stradă, accidentată de o maşină. Am ajutat-o să se vindece şi a rămas la mine. Acum nu aş concepe casa fără ele. De la pisici am învăţat, de exemplu, să am răbdare.

- Cum le cheamă şi câţi ani au?
- Le cheamă Titi şi Miţa. Nu ştiu câţi ani au exact, căci amândouă au fost culese de pe stradă când erau deja măricele. Miţa e mai tânără şi mai neliniştită, spre exasperarea lui Titi, care e mai în vârstă.

„Necuvântătoarele mi se par superioare oamenilor”
- Îţi plac şi alte animale de companie în afară de pisici?
- Îmi plac şi mă fascinează toate animalele, fie de companie sau nu. Mi-ar plăcea să am o suricată, mi se par foarte haioase şi deştepte. De fapt, toate necuvântătoarele mi se par superioare oamenilor din multe puncte de vedere.

- Au un loc anume unde preferă să doarmă sau le dai voie să se relaxeze unde vor ele în casă?
- Toată casa e a lor şi mi se pare normal să fie aşa, să nu li se interzică absolut nimic. Orice le este permis, pentru ca ele să se simtă libere şi să fie fericite. Eu nu ţin la obiectele din casă, mult mai importantă mi se pare fericirea pisicilor.

„Trăim într-o societate care apreciază din ce în ce mai puţin mediul înconjurător“

- De ce crezi că a luat amploare, în ultima vreme, maltratarea animalelor?
- Pentru că aşa sunt oamenii, puşi pe distrugere. Distrug tot ce le stă în cale, e mai simplu să ucidă decât să construiască, să ajute. Iar lucrul ăsta a luat amploare pentru că trăim într-o ţară care anulează, pe zi ce trece, demnitatea umană, trăim într-o societate care apreciază din ce în ce mai puţin mediul înconjurător şi, mai ales, pentru că gesturile radicale şi fără milă ale oamenilor politici, ale celor care ne conduc, se oglindesc în gesturile şi în faptele populaţiei, care preia lucrul ăsta chiar fără să-şi dea seama. Copiii ar trebui educaţi de mici, din şcoală, să respecte animalele, să nu omoare câinii comunitari, ci să îi castreze. Este mult mai simplu decât pare, şi în felul acesta nu s-a fi ajuns la situaţia dramatică de acum, să avem străzile pline de câini. Nimănui nu-i place asta. Dar nu e vina lor. Oamenii reacţionează ca şi cum ar fi vina lor că au fost lăsaţi să se înmulţească. De unde să ştie câinii că nu au voie să se reproducă? Sunt oameni care au făcut bani frumoşi pe seama câinilor comunitari şi care chiar trebuiau să aibă grijă de ei să nu se înmulţească. Ce instanţă să chemăm pentru a-i pedepsi pe acei oameni, reprezentanţi ai statului?

- Ce ar trebui să se schimbe în mentalitatea oamenilor şi în legislaţia României cu privire la fenomenul de cruzime faţă de necuvântătoare?
- De fapt, mai întâi ar trebui să schimbăm mentalităţile oamenilor până se schimbă ceva în legislaţie. Sau, mai poetic spus, să privim în ochii animalelor şi să ne lăsăm plăcut impresionaţi de inocenţa lor!

„Acum nu aş concepe casa fără pisici. De la ele am învăţat să am răbdare. Să privim în ochii animalelor şi să ne lăsăm plăcut impresionaţi de inocenţa lor!“