de Gabriela Niculescu

Livia Taloi o interpretează magistral pe Ema în serialul „Trăsniţii”, de la Prima TV. Toţi cei care o întâlnesc pe talentata actriţă spun că frumuseţea sa vine din interior, pentru că este o iubitoare împătimită de tot ce este frumos, dar mai ales de animale. A trăit în preajma prietenilor necuvântători, şi oricând a avut ocazia să ajute un suflet neajutorat a făcut-o fără să stea pe gânduri. În apartamentul său din Bucureşti trăieşte regeşte Misha, un motan salvat de la un adăpost de... câini. Căţeluşa Panda, al cărei destin s-a schimbat când a fost luată din tomberonul de gunoi, face şi ea parte din familia vedetei, iar pe lângă cei doi prieteni, Livia are grijă şi de câţiva căţei dintr-un adăpost.

„Voi fi mereu fascinată de frumuseţea unui cal”
- De unde porneşte pasiunea ta pentru necuvântătoare?
- Mi-am petrecut toate vacanţele la bunici şi am fost mereu înconjurată de animale, de la vaci, oi şi cai până la câini şi pisici. Am învăţat să le îngrijesc, să le iubesc şi să le respect pentru ceea ce ne ofereau. Fiecare avea un rost. Cum să nu iubeşti un viţeluş, un mânz, un miel sau un câine? Am asistat la naşterea lor, am devenit responsabilă cu îngrijirea lor şi am ajuns prieteni. Voi fi întotdeauna fascinată de frumuseţea unui cal şi de devotamentul unui câine.

- Ce prieteni necuvântători ai avut de-a lungul vremii?
- Am avut foarte mulţi. Deşi pierderea lor mă făcea de fiecare dată să-mi promit că nu voi mai lua altul, nu rezist în faţa unui animal care are nevoie de ajutor. Am avut un porc de Guineea, pe care l-am folosit la o filmare şi pe care, ulterior, nu l-a vrut nimeni. L-am luat eu şi ne-am bucurat alături cinci ani şi jumătate. Cu toate că mă aşteptam să moară, pentru că era deja matusalemic pentru rasa lui, locul în care stătea e gol şi acum.

- Acum ai un căţel şi o pisică.
- Căţeluşa mea, Panda, a fost găsită într-un tomberon, şi am luat-o pentru că mi s-a spus că e de talie mică. Dar a crescut aşa de repede, că m-am speriat şi am dus-o la bunica mea, unde are tot ce-i trebuie. Câinii de talie mare sunt mai fericiţi dacă au spaţiu, dacă au o curte. Nu cred că un apartament e pe măsura energiei lor. Am primit şi multe oferte din partea sătenilor, pentru că s-a dovedit a fi o rasă de câine pentru oi, dar nu pot să dau un animal care e deja membru al familiei. Acum, la bloc, îl am doar pe Misha. Este un motan care are în jur de 9 ani, l-am luat dintr-un adăpost de câini, unde el trăia într-o cuşcă de câţiva ani, pentru a nu fi devorat. Am ştiut că pot să-i ofer tot ce are nevoie, n-am ştiut însă câte bucurii avea să-mi ofere el.

„Acest motan e special, este aproape uman”
- Cum te întâmpină când vii acasă după o zi de muncă?
- În fiecare zi mă întorc cu zâmbetul pe buze, pentru că ştiu că la uşă mă aşteaptă Misha. Într-o clipă dispare orice urmă de oboseală, supărare, grijă, datorită lui. Are un efect extraordinar asupra mea. Eu sunt iubitoare de câini, dar acest motan e special, este aproape uman. E inteligent, e frumos, e... ca un tratament.

- Cu ce „surprize” memorabile te-au aşteptat animăluţele tale?
- Am avut parte din când în când de încălţăminte roasă, de perdele sfâşiate, de evadări pe geam, dar astea sunt lucruri absolut normale atunci când ai animale.

- Misha are casa la dispoziţie sau are locul său?
- Misha are toată casa la dispoziţie. Am încercat să nu-l las în dormitor, dar a plâns la uşă până am cedat şi, bineînţeles, doarme în pat, lângă mine. Receiver-ul de la televizor este un alt loc cald unde mai doarme, şi are şi o căsuţă pufoasă, unde mai poposeşte din când în când.

„Toarce de se zguduie patul şi sforăie”
- Ce tabieturi are?
- Mă trezeşte dimineaţa să-i dau mâncare şi se aşază pe covorul din baie, semn că trebuie periat. Când ajung acasă se întoarce cu burtica în sus să-l răsfăţ, mă anunţă cu un mieunat scurt că e vremea de joacă, şi ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. În rest, când nu doarme, stă şi se uită pe geam, e fascinat... sau fuge pe uşă, când nu sunt atentă, şi inspectează scara blocului până îmi dau seama că lipseşte şi ajung iar în pragul infarctului. Cel mai important e să nu uit un şifonier deschis, pentru că adoră să doarmă pe hainele mele.

- Care sunt cele mai tandre dovezi de iubire ale animalelor care te înconjoară?
- Motanului meu îi place să doarmă în braţele mele, toarce de se zguduie patul, sforăie şi uneori se face căciulă în capul meu. Câinii din adăpost sunt toţi avizi de atenţie şi de joacă. Mulţi au ajuns acolo în urma unor accidente sau abandonaţi.

- Pentru cei care nu au încă animale, spune-ne cum îţi schimbă ele viaţa şi dacă tu crezi în fluxul energetic dintre proprietar şi ele?
- Categoric cred în acest flux energetic. Un iubitor de animale înţelege ce spun, şi mă refer strict la „iubitor”, nu la „proprietar”. A avea animale nu coincide cu a iubi animalele. Din cauza acestor „proprietari” s-a ajuns la abandon, şi de aici la acest număr imens de maidanezi peste tot în ţară. Nu avem legi şi nu suntem responsabili. Nu recomand animale oamenilor care nu sunt capabili să le îngrijească şi să fie responsabili până la capăt. Animalele suferă ca şi noi, simt frigul, abandonul şi foamea la fel ca noi.

„Mi s-a recomandat eutanasierea câinelui, dar astăzi e bine, sănătos“

- Ştiu că vizitezi şi ai grijă de căţeii dintr-un adăpost. Cum ai ajuns să le fii mămică adoptivă şi ce faci pentru ei?
- Totul a început cu un accident. Un individ grăbit a lovit un câine. Deranjat că i-a fost zgâriată maşina, a plecat înjurând. Animalul urla şi se tăvălea într-o baltă de sânge. L-am luat şi l-am dus la o clinică veterinară, unde mi s-a recomandat eutanasierea, pentru că era în stare gravă şi mi s-a spus că e paralizat şi nu va mai merge. Acelaşi răspuns l-am primit şi la Ilioara. Până la urmă, doctorul Răzvan Tănăsescu a fost dispus să-l opereze, şi astăzi acest câine e bine, sănătos. Aşa am aflat de Daniela, o mare iubitoare de câini, care şi-a transformat curtea în adăpost, şi care mi-a primit acest câine. El a fost doar primul.