de Loreta Popa

Este un reper moral pentru mulţi dintre români, iar cariera sa nu poate fi egalată uşor, oricât de mult ar încerca unii. Cristian Ţopescu (foto) a pledat o viaţă pentru fair-play, pentru ceea ce englezii numesc joc corect. De aceea este cu atât mai dureros să vadă că astăzi culorile drapelului sunt înlocuite în conştiinţa sportivilor de culoarea verde a banilor. Are un mod de a fi altruist şi îngăduitor, o atitudine de respect faţă de sine şi de cei din jur, şi mai presus de orice este un om bun, pentru că iubeşte animalele...

O dragoste de-o viaţă pentru cai
Pe toţi cei trei copii ai săi i-a îndrumat spre sport. Cristina a ales să facă însă gimnastică ritmică, şi este în acelaşi timp o bună înotătoare şi schiază foarte bine. Cristi, mijlociul, a făcut baschet de performanţă, evoluând chiar în prima divizie a campionatului nostru intern, iar Basti, mezinul, urmează tradiţia familiei şi face călărie, pe lângă sporturile amintite mai înainte.
Dragostea pentru cai i-a fost inoculată de mic lui Cristian Ţopescu. Şi-a dat seama încă de la 3 ani, când tatăl său l-a urcat în şaua unui cal, cât de generoase sunt aceste animale, uneori mai mult decât oamenii. Calul de atunci se numea Luntraş şi era un cal profesor pe care mulţi copii au învăţat alfabetul trapului sau al galopului. Primul concurs al lui Cristian Ţopescu datează din 1953, dar prima victorie nu şi-o aminteşte. A primit o educaţie sportivă care i-a folosit foarte mult în viaţă. Din sportul hipic a rămas nu numai cu o dragoste de o viaţă pentru cai, ci şi cu multe amintiri. Şi-a fracturat clavicula într-un concurs de călărie la Timişoara. Calul pe care se afla, Pirus, s-a împiedicat la un obstacol şi au căzut împreună. A fost transportat cu un avion sanitar la Bucureşti şi operat la Spitalul Brâncovenesc. A fost o dublă fractură de claviculă, iar operaţia deloc uşoară. A învăţat de la înţelepţii sportului că nimeni nu este permanent învingător, că din fiecare înfrângere poţi să înveţi ceva care să te ducă la o victorie, că trebuie să suporţi cu demnitate victoria, dar mai ales înfrângerea.

„Cel care plânge nu va fi niciodată un campion”
Cum percepe lumea atunci când se află pe cal l-am întrebat pe Cristian Ţopescu. „Frumoasă. Este o mare satisfacţie să poţi conduce un animal care cântăreşte aproximativ 400 kg, să-l faci să-ţi asculte comenzile. Unul dintre băieţii mei, Sebastian, în vârstă de 14 ani, a obţinut recent diploma de călăreţ calificat pentru concursurile de sărituri peste obstacole. Rolul meu este de sfătuitor de pe margine. De pregătirea sa se ocupă, la Sibiu, Ionel şi Adelina Bucur, tată şi fiică. În tinereţe am câştigat două titluri de campion naţional la sărituri peste obstacole. Caii-campioni se numeau Gelu şi Răsunet. Îi răsfăţam cu zahăr şi morcovi. Am avut şi succese, şi eşecuri. Într-un concurs, la Bucureşti, mi-am spart buza de jos şi curgea sângele de parcă aveam hemoragie. Nu m-am speriat. Am continuat. Un călăreţ bun se vede în funcţie de felul în care reacţionează după o căzătură. Cel care plânge sau se vaită nu va fi niciodată un campion. Bătrânii înţelepţi spun că, dacă Dumnezeu ar mai fi dat o poruncă, aceasta ar fi fost «Să iubiţi caii!» Când citiţi «Taifasuri» amintiţi-vă şi faptul că în România de azi sunt căluţi folosiţi la munci crunte, bătuţi cu bestialitate sau lăsaţi să moară de foame. Animalul nu are nevoie de o pregătire specială pentru a deveni animal, în schimb omul are nevoie de educaţie. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animal!”, afirmă Cristian Ţopescu.

„Dacă te ocupi de câine cu afecţiune, înţelege tot ceea ce-i ceri să facă“

Iubirea pentru necuvântătoare se răsfrânge şi asupra lui Rexi, un maidanez ce avea să găsească adăpost în pragul casei sale. „Pe Rexi l-am găsit într-o zi la poarta casei mele, plouat, înfometat şi însetat. De acord cu colocatarii mei l-am primit în curte şi de atunci au trecut zece ani. Numele Rexi i l-a dat o vecină, doamna Viorica Canciu. S-a ataşat mult de mine, fiindcă îl mângâi mereu. O mângâiere contează mult în relaţia om-animal. Oamenii care iubesc animalele sunt oameni buni. Mai evadează prin cartier în compania altor câini. Uneori se întoarce obosit după două-trei zile. Odată a venit rănit, muşcat de alţi câini. Pot spune că Rexi are tabieturi, căci nu renunţă la somnul de după-amiază la uşa unei alte vecine, doamna Violeta Angelescu. De câte ori avem oaspeţi îi miroase şi se comportă conform simţurilor sale. Câinii simt oamenii buni, ca şi pe cei răi. Când fiica mea, Cristina, mare iubitoare de câini, m-a vizitat împreună cu câinele său, Fix, l-am potolit cu greu pe Rexi. Fix intrase pe teritoriul lui. Altă dată, din dragoste, a sărit cu lăbuţele pe mezinul familiei noastre, Sebastian, pe când acesta avea 3 ani. Acum sunt buni prieteni. Câinele este un animal inteligent. Dacă te ocupi de el cu afecţiune înţelege tot ceea ce-i ceri să facă. Ochii lui vorbesc... Când se ataşează de un om îl salvează uneori din situaţii dificile. Rexi stă în curte şi nu mai face nebunii, fiindcă e bătrân. Are 15 ani. Jocul preferat este tăvălitul pe spate pentru a fi mângâiat pe burtă. Nu intră în casă, leneveşte la soare în curte. Pentru că este hrănit de trei familii este cam gras. Mârâie încetişor a mulţumire uneori, aşa cum torc pisicile. Am avut cinci câini şi trei pisici din copilărie şi până acum. S-au înţeles foarte bine. E falsă zicala «Se are precum câinele cu pisica!», Rexi nu se sperie nici de furtunul cu care unul dintre vecinii mei, Nicu Velicu, stropeşte din când în când câţiva metri pătraţi de grădină. E foarte curajos”, a încheiat Cristian Ţopescu.

Un trofeu englezesc

Ofiţerul de cavalerie Felix Ţopescu, fost sportiv de performanţă, component al echipei de călărie ce a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, a fost tatăl lui Cristian Ţopescu. Anul acesta se împlinesc 75 de ani de când a câştigat Trofeul „Daily Mail” în cadrul concursului hipic organizat cu prilejul încoronării Regelui George al VI-lea al Angliei, ce a avut loc la Londra. Felix Ţopescu a câştigat, de asemenea, Derby-ul de sărituri austriac, Cupa oraşului Viena şi Prix de Vainqueurs de la Varşovia, în acelaşi an de graţie, 1936. Amintirile sale despre medaliile câştigate şi experienţa de peste 40 de ani cu prietenul său cel mai bun, calul, au fost adunate într-o carte numită „Afecţiuni reciproce”. Pasiunea şi dragostea pentru cai au trecut de la tată la fiu, şi astăzi este la a treia generaţie, căci şi Sebastian, băiatul cunoscutului comentator de televiziune, este un mare iubitor al acestor maiestuoase patrupede.