de Dana Purgaru

Una dintre comorile cele mai de preţ ale României este chiar el, neînţelesul, batjocoritul, chinuitul, mereu vinovatul urs brun. Deşi ţara noastră ocupă locul întâi în majoritatea topurilor negative ale Europei, lucru ce ne face să ne ruşinăm de fiecare dată, datorită acestui animal deosebit suntem fruntaşi la bogăţia faunei sălbatice în Uniunea Europeană. Şi totuşi, în loc să fim recunoscători, chinuim bietele animale atât indirect - construind din ce în ce mai mult în habitatul lor şi poluând pădurile şi râurile -, cât şi direct, prin braconaj. Scandalul recent din judeţul Dâmboviţa nu face decât să sublinieze relele tratamente aplicate unor creaturi a căror singură vină este că răspund „invitaţiilor” oamenilor.

Numărul exemplarelor din libertate este în scădere
Ursul brun a fost mereu privit cu teamă şi cu admiraţie de locuitorii acestor plaiuri, dar întotdeauna respectat. Personaj în nenumărate legende, mituri şi poveşti mioritice, acest animal frumos, agresiv numai atunci când este provocat, a ajuns însă, în ziua de azi, să fie înfierat fără milă. În multe ţări din Europa a dispărut definitiv, dar, potrivit statisticilor, în România există 40% din totalul urşilor din Uniunea Europeană, deoarece Carpaţii oferă acestui animal habitatul cel mai prielnic. Totuşi, numărul exemplarelor din libertate este în continuă scădere.

Duşmanul principal: omul
Ursus arctos arctos este un animal puternic, cu un corp de până la 2,5 m lungime, o înălţime la greabăn de până spre 1,5 m şi o greutate medie de circa 500 kg. Poate trăi până la 35 de ani în natură şi până la 50 de ani în captivitate.
Are o blană deasă şi, deşi culoarea de bază este brun-cafeniu, pot exista variaţii de la roşcat la aproape negru, uneori cu guler alb sau galben.
Este un animal plantigrad, care calcă pe toată talpa piciorului, similar omului, se poate căţăra în copaci şi poate alerga în salturi mari. În coborâre, pe pantele abrupte, se rostogoleşte. Simţul văzului este deficitar, dar auzul şi mirosul sunt foarte bine dezvoltate. Este solitar, parcurge un teritoriu destul de mare în căutarea hranei şi nu are alt duşman natural, cu excepţia omului şi, uneori, a lupului.

Mănâncă aproape orice
Alimentaţia ursului brun este omnivoră, compusă din plante (jir, ghinde, castane, fructe de pădure), insecte (furnici), melci, peşte, păsări, mamifere mai mici, hoituri, grăunţe şi mai ales mierea (se ştie că este mare amator de dulciuri). Când nu găseşte hrană coboară în zonele locuite, sate, oraşe sau stâni, şi se „serveşte” cu ce îi iese în cale. În lunile reci se retrage în zonele stâncoase, greu accesibile omului, în peşteri sau în gropi săpate în pământ pentru a hiberna.

Inedit!
- Ursul brun este protejat prin lege;
- Poate parcurge chiar şi 150 km într-o singură zi, dar se întoarce mereu în zona ce-i e familiară;
- Ursoaica fată, de regulă, o dată la doi ani şi nu-şi părăseşte niciodată puii până ce aceştia împlinesc 2-3 ani;
- Nu atacă decât dacă se simte ameninţat sau dacă este rănit.