de Dana Purgaru

În centrul primului Imperiu al Asiei de Sud-Est, la Angkor Wat, în Cambodgia, se regăseşte, în picturile murale, povestea de demult a elefanţilor albi, luptători. Aceştia au fost atât de preţuiţi în istorie, încât faima lor a făcut înconjurul lumii. Şi tocmai această faimă a făcut ca astăzi să nu mai fie niciun exemplar în libertate.

Cheia succesului
Legenda elefantului alb a început în Asia de Sud-Est. În acele vremuri, două state dominau regiunea: precursoarea modernei Burma şi Thailanda (Siam). În ambele, elefantul era un animal foarte important şi apreciat - acesta reprezenta cheia succesului în luptă. Era, de asemenea, elementul de bază al oricărei parade - regii alegeau cel mai impunător şi mai frumos elefant pentru ceremonii şi procesiuni.
Curtenii şi regii îşi petreceau mult timp vânând elefanţi în pădurile din apropiere. De altfel, mărimea unui rege era determinată în primul rând de numărul de elefanţi din grajdurile sale - unii aveau chiar câteva sute. Potrivit legendelor existente, elefantul alb, regal, aducea putere sacră şi fertilitate.
Pentru regii din Burma şi Siam, îmblânzirea acestor bestii sacre a devenit foarte importantă. Un rege care avea mulţi elefanţi albi, deosebiţi, avea foarte mult succes, regatul său prospera, iar domnia îi era îndelungă. Dacă animalele sale mureau, acest lucru prezicea un dezastru pentru rege şi pentru regatul său.

Oglinda bogăţiei regelui
Magnificul rege avea nevoie de şapte lucruri pentru succes: o soţie perfectă, un trezorier abil, un ministru înţelept, un armăsar rapid, hăţurile legii, o nestemată pentru a-i ghida acţiunile şi cel mai nobil dintre elefanţii albi.
Regii vânau elefanţii, obsedaţi de aceste animale deosebite. Ocazional, ei ofereau elefanţi albi altor regi, ca semn de diplomaţie.
Elefantul alb regal nu era luat la luptă precum ceilalţi elefanţi şi nu era călărit în timpul procesiunilor. În schimb, era ţinut lângă palat şi dat pe mâna înalţilor oficiali, era foarte bine hrănit şi spălat în mod regulat.
Când britanicii au venit în Amarapura, în 1855, artistul Colesworthy Grant a desenat tablouri frumoase cu elefantul alb regal Nibbana şi a avut multe de povestit la întoarcere despre acesta. Elefantul avea culoarea bej-crem, uşor cenuşiu-castaniu, iar colţii săi magnifici aproape atingeau pământul. Era îmbrăcat în straie stacojii de catifea, brodate cu aur şi bătute cu nenumărate rubine. Până în secolul al XIX-lea, elefantul alb a reprezentat marea minune din Siam.

Moartea unui exemplar aducea dezastre
Şi în Burma regele avea o afinitate deosebită pentru elefanţii albi. Deşi patrupedul său alb era pe moarte, ultimul rege din acest ţinut, Thibaw, l-a încărcat cu multe comori, pentru a demonstra tuturor că el este cel mai bogat. Fruntea elefantului a fost umplută cu diamante, pentru a alunga spiritele rele, iar fiecare colţ a fost decorat cu câte o nestemată rară. O placă de aur, inscripţionată cu toate titlurile regelui, atârna la gâtul animalului, iar în urechile sale erau agăţate pandative de aur. Patru umbrele aurii îl protejau de căldura soarelui. Deasupra căldării pentru mâncare a fost instalată o oglindă comandată special în Franţa pentru a-i reflecta splendoarea. Şi totuşi, elefantul alb a murit. În urma acestui eveniment, pandiţii - învăţaţii vremii - au prezis boli, inundaţii şi cutremure. Dar adevăratul dezastru a fost mult mai prozaic - britanii au cucerit Burma şi l-au detronat pe rege. În schimb, în vecinătate, în Siam, regii au pus simbolul elefantului alb pe noul lor steag.

De la obişnuinţă la sărbătoare naţională
Cu timpul, interesul pentru elefanţii de război a scăzut, iar vânătoarea lor a fost mai puţin practicată, şi prin urmare nu au mai fost găsite multe exemplare rare în libertate. Regele siamez a dat o lege prin care orice elefant alb găsit în regat trebuia să fie prezentat lui imediat, lucru pentru care oferea recompense. În acest fel, găsirea unui elefant alb a devenit o sărbătoare naţională.
După 1820, Sir John Bowring a ajuns în Bangkok. El a negociat principalul tratat dintre britanici şi Siam, iar regele siamez i-a trimis, drept mulţumire, Reginei Victoria un smoc din părul alb al elefantului.

Li s-a dus faima în toată lumea
În 1860, Regele Mongkut a auzit că în America nu existau elefanţi albi. El s-a oferit să trimită mai multe perechi de masculi şi femele tinere de elefanţi, însă preşedintele Lincoln a refuzat, spunând că totuşi climatul nu este potrivit. I-a mulţumit însă regelui siamez pentru cei doi colţi magnifici primiţi în dar.
Fiului Regelui Mongkut, Regele Chulalongkorn, a călătorit în Europa în anul 1907. Una dintre gazdele sale din Germania auzise despre dragostea siamezilor pentru elefanţii albi. Acesta a angajat artişti locali pentru a face un steag cu un elefant alb şi l-a atârnat deasupra casei unde era cazat regele, pentru a-l face să se simtă ca acasă. Acesta a fost încântat, însă, din păcate, artistul nu văzuse în viaa sa un astfel de animal alb, iar cel de pe steag arăta mai degrabă a vacă.

Au devenit o legendă

În ziua de azi, elefanţii albi sunt foarte rari. Ei mai pot fi văzuţi câteodată în Asia de Sud-Est, în Laos, Cambodgia şi Vietnam. Ultimul elefant alb din Burma a fost găsit în 1961. De asemenea, sculpturi, picturi şi diverse decoraţiuni reprezentând astfel de animale albe pot fi admirate în templele şi în palatele din această zonă, mai ales în Thailanda.

• În metafizică se spune că orice animal ce are culoarea albă are legături cu legendele mistice, lucru ce îi conferă acestuia o mai mare putere; albul reprezintă puritatea, lumina.