de Gabriela Niculescu
Roxana Ciuhulescu nu iubeşte doar sporturile, ci şi copiii şi animalele. Astfel că după ce a rămas însărcinată cu fiica sa, Ana, acum în vârstă de 5 anişori, şi-a dorit să-şi mărească familia şi cu un membru necuvântător. Între timp, familia s-a mărit cu doi astfel de „copii”, iar poveştile lor sunt fascinante prin prisma povestirii savuroase a Roxanei. O lăsăm pe ea să vă dezvăluie şi totodată să vă amuze cu isorisirile despre maidanezul Max şi purceluşul de Guineea sau... „epulasul” Maricica.
Mihai: „Are mătuşa mea un căţel atât de drăguuuuţ şi de isteeeeţ”
Eram gravidă în şapte luni şi-l băteam la cap pe soţul meu, Mihai, să ne luăm un căţel de rasă dacă tot stăm la casă şi avem o curticică. Îmi doream o „pufoşenie” de căţel, în ideea că-l mai pot băga şi în casă, deşi ar fi fost cam complicat, întrucât Mihai este alergic la părul animalelor. Şi-mi zice într-un final: „Are mătuşa mea, la ţară, un căţel atât de drăguuuuţ şi de isteeeeţ, hai să-l luăm pe el”. Eu tot o ţineam pe-a mea, că vreau câine de rasă, el pe-a lui, şi după ce ne-am contrat câteva săptămâni am zis să luăm căţelul, oricare ar fi. Mă sună într-o zi, când a plecat de la birou, să-mi spună că se duce lângă Ploieşti, la mătuşa lui, să ia căţelul. Mă trimite să cumpăr cuşcă, iar când vine el, să aibă unde sta patrupedul.
„800 de lei, să-l facă franjuri, păi îl împăiez!”
Era iarnă, eu aveam o burtă mare, afară ploua infernal şi eu am plecat cu viitoarea bonă să căutăm coteţ. Dacă mergi pe DN1 ziua găseşti coteţuri şi pe stânga, şi pe dreapta drumului câte vrei, dar acum, fiind întuneric şi vremea rea, nu găseai nimic. Ne-am oprit la un centru comercial din Băneasa şi-am găsit la un Pet Shop o splendoare de coteţ. Când mi-a spus că e 800 de lei nu-mi venea să cred. Cu lesă, cu zgardă, cu mâncare, am ajuns la 1.000 de lei. Şi mă întreabă vânzătorul: „Da’ ce rasă e câinele?”. Când îi zic că e maidanez: „Şi daţi atâţia bani pentru un maidanez?”. „Păi ce să fac, să-l pun într-o cutie de pantofi?”, l-am întrebat retoric. Când plec de acolo, mă opreşte o doamnă şi-mi spune că în urmă cu o săptămână a luat acelaşi coteţ pe care câinele său l-a făcut franjuri în două zile. Şi mă gândesc: „800 de lei, să-l facă franjuri, păi îl împăiez!” Apoi am întrebat ce rasă e autorul „operei”, şi când mi-a zis că e Doberman, m-am liniştit.
„Parcă era un castor, dar semăna cu un pârş de pădure”
Am ajuns la maşină, coteţul nu intra, am mers cu portbagajul deschis şi s-a umplut cu apă, am ajuns acasă, l-am luat pe sus şi l-am pus în curte şi aşteptam să vină Mihai cu „minunea”. Ajunge el şi noi ieşim în ploaie să vedem căţelul. Îl întreb nerăbdătoare unde e, îmi spune că e în portbagaj, deschid uşa şi văd învelit într-o cutie de carton un nas ca un nasture. Şi m-a pufnit un râââs... Căţel mai urât ca ăla n-ai fi văzut în viaţa ta. Parcă era un castor, dar semăna cu un pârş de pădure, era dolofan, n-aveai de unde să-l apuci şi-am zis să-i dau drumul şi-l prind după aceea. Vezi să nu! A scăpat jigodia, şi trei săptămâni ne-am chinuit să-l prindem. A scăpat şi pe stradă la un moment dat, eu, fiind gravidă, n-am putut alerga după el, Mihai şi bona l-au fugărit să nu-l hăcuiască maidanezii de pe stradă. Acum s-a domesticit Max, are 6 ani şi jumătate şi locuieşte cu noi de cinci ani.
„Este gras ca popa şi arată ca un parizer cu picioare”
Într-o zi, când a reuşit iar să scape, l-au muşcat cei de pe stradă, era plin de sânge, mi-era milă de el, dar nu aveam cum să-l prind şi el îşi lingea rănile. Am sunat o prietenă care avea câine, îi cer numărul unui veterinar, îl sun şi-i spun despre ce e vorba. El mă întreabă: „Ce rasă e? Câte kilograme are? E vaccinat?” Îi zic că nu-i de rasă, că nu ştiu câte kilograme are. Zice: „Cântăriţi-l!” Păi nu-l prind, îi spun eu. Şi-mi zice: „Păi ce vreţi, să vin eu să-l prind? Prindeţi-l şi chemaţi-mă!” N-a belea! Cuţu-cuţu, cu un crenvurşti l-am prins până la urmă. L-am pus pe cântar şi-l ţineam de două lăbuţe. Doctorul mi-a zis că nu e relevantă greutatea şi să mă urc cu el în braţe, dar cum eu aveam oroare de cântar în luna aceea de sarcină, l-am pus pe Mihai să-l cântărească în braţe. L-am prins şi pe el cu şapte kilograme în plus cu ocazia asta. (Râde!) Aceasta este povestea căţelului „superb şi drăgălaş” pe care Mihai şi-a dorit să-l scape din mâinile mătuşii, pentru că-l bătea când îi mânca găinile, iar aici nu prinde nici măcar un şoarece. Este gras ca popa şi arată ca un parizer cu picioare. Ca să vă puteţi imagina - nu puteam să-i punem zgarda, pentru că avea gâtul mai gros decât capul şi îi ieşea mereu.
Cu porcuşorul de Guineea, povestea a fost aşa: în urmă cu doi ani, de Paşte, am mers la acelaşi Pet Shop de unde luasem coteţul lui Max. Ana a văzut doi iepuraşi de Angora şi a început: „Vleau si eu un epulas, vleau si eu un epulas!!!” Şi i-am zis că-i iau, dar nu atunci. Am dus-o acasă şi m-am întors după ei, dar nu mai erau. I-au vândut între timp. Zic: „Ce-i iau eu Anei?”. Îmi arată un şoarece de Angora. Până mă scarpin eu în cap, mă învârt şi mă gândesc, când mă întorc, nu mai era, se vânduse şi ăla. Am cumpărat coteţ, rumeguş şi m-au trimis la un cabinet veterinar în Colentina. Ajung acolo şi aveau nişte şoareci mari, dar nu de Angora, ci de Guineea şi toţi erau femele, care nu se prea vând. Le-am făcut poză şi i-am trimis-o lui Mihai cu întrebarea: „Asta cu pată pe ochi sau asta cu pată pe coadă?”. Şi a vrut-o pe cea cu pata pe ochi. Am o filmare demenţială cu fiică’mea. Se trezeşte din somn şi o întreb: „Ce e, mamă, aici?”. Iar ea, somnoroasă, zice: „Un epulaaaaas!” A fost atât de dulce! Am stat şi ne-am gândit să-i punem numele Matilda. Vine Mihai acasă, se uită la ea şi zice: „Maricica, ce Matilda?” Şi aşa i-a rămas numele.
„Mihai şi-a dorit să-l scape din mâinile mătuşii, pentru că-l bătea când îi mânca găinile, iar aici nu prinde nici măcar un şoarece“