Botic, acest suflet fidel şi iubitor, desăvârşit, a fost căţeluşul meu, copilaşul meu. El era cel care semnala musafirii poftiţi, dar mai ales pe cei nepoftiţi. Cu el împărţeam mâncarea şi patul, bucuria şi necazul. După o zi proastă, Botic al meu mă întâmpina cu bucurie, îmi reda pofta de viaţă. În schimb, nu a vrut altceva decât să-l accept. Pentru el, eu am însemnat totul. Abia după ce nu a mai fost am realizat ce a fost el pentru mine.
Tot ceea ce înainte mă deranjau, acum îmi lipsesc: lătratul, părul de pe jos. Toate acestea le-aş mai accepta cu plăcere, doar să-l mai am şi pe el...
Dar să spun ce s-a întâmplat de fapt. Într-o zi de sâmbătă, când m-am întors acasă, l-am găsit în comă. Mi s-au înmuiat picioarele văzându-l, m-am simţit ca paralizat. Am încercat să mă adun şi să fac ceva. L-am luat în braţe, cu capul atârnând, şi am ieşit pe stradă, de unde o cunoştinţă m-a dus la clinica veterinară. Acolo nu era nimeni în afară de doi paznici şi de doi studenţi veterinari, care au refuzat să intervină. Disperarea a pus stăpânire pe mine. Căţeluşul meu trebuia să moară!? De ce!?
L-am luat pe Botic în braţe şi am ieşit cu el pe stradă, făcând semne disperate maşinilor ce treceau una după alta. Vreo două ore a durat acest „autostop” de coşmar. Trebuia să ajung cât mai urgent la un alt cabinet veterinar, dar cum? Simţeam cum, cu fiecare clipă, căţeluşul meu se apropie de sfârşit şi eu eram neputincios. Stând pe stradă cu căţelul în braţe aproape mort, cu faţa desfigurată de durere, opreşte un taxi, se deschide uşa şi o voce îmi spune: „Urcaţi, şi eu am trecut prin asta”. Nu am văzutfaţa şoferului, lăcrimam abundent. Am urcat şi am ajuns la altă clinică. După o consultaţie scurtă au urmat perfuzii şi injecţii. Botic al meu respira din ce în ce mai greu. „Speranţe mici”, spune veterinarul. Nu puteam să accept să rămân fără Botic, fără copilaşul meu. Două ore de chin pentru mine, dar mai ales pentru Botic. O ambulanţă pentru animale ne-a dus la o a treia clinică veterinară, în ideea că acolo căţelul va fi supravegheat şi noaptea. Am ajuns acolo, unde au urmat alte perfuzii şi injecţii, dar fără rezultat. Căţeluşul meu abia mai dădea semne de viaţă. Se făcuse seară târziu, nu am vrut să mă despart de Botic, dar veterinarii nu au fost de acord să rămân peste noapte. L-am pupat pe Botic şi am plecat. Noaptea a fost cumplită, la fel ca şi ziua. La primele ore ale dimineţii eram la clinică. Botic al meu era tot în comă profundă. „Prima noapte a trecut, e un semn bun”, spunea veterinarul. Am plecat iar acasă, lacrimile îmi curgeau pe obraz când, deodată, aud telefonul sunând. Era telefonul groazei, telefonul morţii. Am ridicat receptorul şi la celălalt capăt al firului era veterinarul, spunându-mi că are veşti proaste. „Vin”, am reuşit să spun, sugrumat de durere. Cu o sacoşă mare am plecat să iau fiinţa iubită, a cărei inimă a încetat să mai bată. A fost unul dintre cele mai disperate momente din viaţă. L-am băgat pe Botic în sacoşă şi am plecat. Cu un taxi am ajuns acasă. A fost drumul groazei pentru mine, pentru Botic, ultimul drum. L-am îngropat în spatele blocului şi o dată cu el şi o parte din mine. Viaţa lui a fost scurtă, doar trei ani şi jumătate! Despărţindu-mă de el pentru totdeauna am rostit o ultimă rugăciune: „Doamne, dă-i un loc în Rai lui Botic”.
Tiberiu Antal (artist de circ, acrobat, pensionar)
