de Gabriela Niculescu
Anca Dumitrescu prezintă, alături de Cătălin Petre, „Digimatinal”, la Digi24, de luni până vineri, de la ora 7:00 la 10:00. Frumoasa ştiristă este o mare iubitoare de animale, iar căţeluşa sa, Zuzuca, este unul dintre cei mai răsfăţaţi căţei din lume, care i-a şi împlinit visul stăpânei din copilărie. Micuţa sa prietenă este un Yorkshire Terrier, iar în februarie a împlinit 6 ani. Anca ne-a demonstrat cum poate iubi acest animăluţ ca pe propriul copil şi cum îi face viaţa mai frumoasă.
„M-am rugat mai bine de 20 de ani pentru un animăluţ”
- În ziua cea mai frumoasă din viaţa mea, 2 aprilie, în urmă cu şase ani. A fost un moment pe care l-am aşteptat şi pentru care m-am rugat mai bine de 20 de ani. Dintotdeauna mi-am dorit un câine al meu, nu unul pe care să îl salvez de pe stradă şi căruia să îi găsesc apoi o familie. De fiecare dată însă primeam acelaşi răspuns din partea celor din familie: „Este o responsabilitate mult prea mare” sau „Va face mizerie, va lăsa păr”. Am plâns, am făcut promisiuni că va fi numai şi numai în grija mea, am pus condiţii, am plâns din nou, m-am rugat... Şi cred că le-am făcut pe toate mai bine şi mai cu patos în urmă cu şase ani, atunci când am auzit: „Bine, ia-ţi un câine!”. Nu au apucat să se răzgândească, pentru că în seara următoare Zuzuca intra în casa noastră, deşi venea tocmai de la Oradea.
- Nu m-am decis asupra numelui până nu am văzut-o. Era atât de mică - avea 6 săptămâni şi vreo 600 de grame -, de zvăpăiată şi de „zuză”, încât mi-am dat seama că acesta este numele potrivit. Am început să o alint şi am trecut de la Zuza, Zuzucuţata, Zuzucel la Zuzuca, şi aşa i-a rămas numele. Oricine o vede exclamă, după ce îi spun cum o cheamă, „Chiar că!”, aşa că sunt ferm convinsă că i se potriveşte de minune.
- Foarte mult. Ne jucăm, ne plimbăm, mâncăm împreună, face efectiv parte din familie şi nu există moment în care, acasă fiind, să nu fie lângă mine.
„Chiar şi după şase ani mă surprinde”
- Cum te întâmpină când ajungi acasă?- În primul rând, toţi vecinii ştiu când ajung acasă, pentru că latră încă din momentul în care mă apropii de bloc. De cum intru în casă, începe nebunia... sare, latră, mă pupă, aleargă şi nu se linişteşte până nu o iau în braţe să o pup şi să o mângâi.
- Întru totul! Nu-mi mai amintesc cum era fără ea, nu mai ştiu cum eram eu fără ea, ce făceam. Nu înţeleg cum am trăit atâţia ani fără Zuzuca!
- În fiecare zi am parte de o surpriză. Frecvent găseşte o nouă poziţie amuzantă de somn şi zilnic inventează un nou joc. Nu am cum să spun, chiar şi după şase ani, că nu mă mai poate surprinde.
- Felul ei de a fi, faptul că reuşeşte să mă binedispună de fiecare dată şi simt cât de mult mă iubeşte!
„Timpul întregii mele familii e numai al ei”
- Da, o duc cam o dată pe lună, o dată la două luni, la un salon pentru câini. Nu am îndrăznit niciodată să îi fac baie acasă. Am încercat atunci când era mică, dar se alinta şi nu voia sub nicio formă să o spăl, motiv pentru care am decis să se ocupe altcineva de tot ce înseamnă toaletarea ei. O spăl, în schimb, de fiecare dată când venim de afară, dar numai pe picioruşe şi pe botic.
- Nu, nu am luat-o niciodată cu mine atunci când am eu de rezolvat ceva. Timpul liber al întregii mele familii este numai şi numai al ei. Ne jucăm foarte mult în casă, mergem des în parc, dar nu am luat-o niciodată cu mine la cumpărături sau atunci când ies cu prietenii. Este şi foarte egoistă de fel, motiv pentru care nu ar putea sta liniştită, fără să latre pentru a fi băgată în seamă.
- Am mare noroc cu bunicii mei, care, pentru ea, sunt ca şi părinţi. Aproape niciodată nu rămâne singură acasă, pentru că mereu are cel puţin o „bonă” care să îi poarte de grijă şi care să se transforme în partener de joacă.
„Yorkshire-ul plânge cu tine şi îţi şterge lacrimile atunci când soarele pare că nu mai răsare”
- Au fost câteva persoane care mi-au spus că semănăm şi din punct de vedere fizic, că avem aceeaşi culoare a ochilor şi aceeaşi privire „jucăuşă”. Ca temperament îmi seamănă extrem de bine: este energică, pofticioasă, încăpăţânată şi reuşeşte de fiecare dată să obţină ceea ce îşi doreşte.
- Aş recomanda-o fără doar şi poate oricui îşi doreşte un câine. În primul rând, Yorkshire-ul este una dintre cele două rase de câini care nu lasă păr. Nu năpârleşte nici măcar sezonier, deşi are părul lung şi bogat. De asemenea, ca şi temperament, Yorkshire-ul este într-adevăr un câine de companie: te înveseleşte ori de câte ori ai o zi mai proastă, plânge cu tine şi îţi şterge lacrimile atunci când soarele pare că nu mai răsare, face tot felul de giumbuşlucuri de care nu ai cum să nu te amuzi şi se ataşează în egală măsură de absolut toţi cei din familie.
- Am avut un sticlete, două broaşte ţestoase, un porc de Guineea şi mulţi alţi pui de câine şi de pisică găsiţi, pe care i-am cazat temporar acasă, până le-am găsit o familie. În prezent, mai am doi hamsteri.
„Intră cu totul în geanta mea, în căutarea «ceva-ului»“
- Cum îi place să se alinte şi ce tabieturi are?
- Aici avem o listă fără sfârşit. Cea mai mare bucurie a ei este atunci când vin acasă şi îi spun că i-am adus ceva, moment în care intră cu totul în geanta mea, în căutarea „ceva-ului”, care este de fiecare dată o altă jucărie cu piuitoare. Este înnebunită după jucăriile respective şi vrea mereu una nouă. Este plină casa de ele, pentru că şi le răspândeşte peste tot. Are o plăcere să mă trezească dimineaţa, să zgârie la uşă dacă aceasta este închisă şi să urce în pat să se alinte. Nu mănâncă niciodată singură, asta ca să vă daţi seama cât este de alintată. Şi nu doar că trebuie să stai lângă ea, ci ar fi bine să o şi mângâi în acel timp. De asemenea, de două ori pe zi, primeşte câte o jumătate dintr-un os special pentru câini. Nu încetează din lătrat seara, după masă, până ce nu îşi primeşte „desertul”.