de Veronica Zărescu

Este adevărat că omul cât trăieşte învaţă, dar trebuie să aibă şi un exemplu demn de urmat. În copilărie, părinţii ni se par atotputernici şi devin eroi pe care încercăm să îi imităm pe cât putem. Dar ce pot face copiii orfani, care nu au părinţii alături şi care plutesc în derivă, uneori, o viaţă întreagă. Mai rău este atunci când îşi deschid sufletul, au încredere, dar sunt răniţi din nou, şi tot de cei care le-au dat viaţă.

Abandonul lasă urme adânci
Un exemplu în acest sens este al unei fetiţe născute în urmă cu 30 de ani într-o familie numeroasă, cu şapte fraţi. Toţi copiii au fost împărţiţi la mai multe case de copii, fără să aibă şansa de a se cunoaşte. Fetiţa despre care vreau să vă povestesc a devenit mamă de curând. Abandonul mamei şi lipsa afecţiunii materne au lăsat o rană profundă în sufletul acestei femei. Toată viaţa ei s-a „derulat” prin case de copii, tânjind după dragostea mamei. La vârsta de 20 de ani, după părăsirea casei de copii, a fost ajutată de o organizaţie nonguvernamentală, fiind găzduită într-un apartament social, viaţa ei intrând oarecum în normalitate. După o vreme, a crezut că Dumnezeu i-a împlinit rugăminţile şi i-a readus mama. Fiinţa care i-a dat viaţă i-a promis atunci că va rămâne alături de ea. Tânăra a şters totul cu buretele şi i-a mai dat o şansă mamei. Din păcate, istoria s-a repetat, şi fata s-a trezit din nou singură pe lume şi fără un adăpost deasupra capului.
Anii au trecut, iar tânăra, cu cicatrice adânci pe suflet, a devenit mamă la rândul său. Acum avea ocazia de a oferi dragostea şi atenţia de care fusese privată în copilărie şi adolescenţă. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat şi, oricât ne-am dori noi, cei care-i suntem alături, să-şi iubească pruncul, ea nu poate oferi ceea ce nu a simţit vreodată. Important este să înţelegem că, indiferent de ce doresc alţii pentru noi, suntem singurii capabili să ne schimbăm viaţa, să învăţăm să ne-o îmbunătăţim şi să o facem frumoasă. Totul este să dorim acest lucru.