de Laura Zmaranda
Imaginaţia, acea forţă care poate însufleţi fără efort orice personaj, este cea care face diferenţa majoră dintre copii şi oameni mari. Căzut în amorţire, Pinocchio se poate trezi dintr-o dată la viaţă, iar pentru asta este suficient ca un copil să-şi îndrepte privirea către el. În mâinile sale, păpuşa de lemn devine o făptură aievea, un prieten de nădejde care îl îndeamnă să privească şi spre celelalte jucării. Dar magia este şi mai mare atunci când în locul micuţului se află un adult. Căci sunt şi adulţi în mânile cărora păpuşile prind viaţă. Actorul păpuşar, privilegiat al unei caste aparte, are şansa de a retrăi prin fiecare spectacol pus în scenă frânturi din propria copilărie. Dar are, de asemenea, şi o menire aparte şi deloc uşoară. Aceea de a crea în faţa copiilor lumea efemeră a teatrului de păpuşi. Pentru a reuşi acest lucru este nevoie de o doză de copilărie, de talent şi de mult exerciţiu. Bogdan Tudor Pelerin, fondator al companiei „Pelerin”, manager, dar şi regizor totodată, face cu succes acest lucru de mai bine de 12 ani.
Coexistenţa cu tehnologiile contemporane
Totul a început cu dorinţa de a însufleţi în faţa copiilor poveşti nemuritoare. Aşa a apărut „Zgubilici”, un teatru independent de păpuşi cu un nume vioi, copilăresc, plin de rezonanţă, care îşi propune să ofere celor mici o experienţă inedită, în care realitatea coexistă cu imaginarul, creând un spaţiu şi un timp al reveriei, dar fără să le lezeze în vreun fel inteligenţa, sensibilitatea sau inocenţa. În plus, aşa cum ne-a mărturisit chiar domnul Tudor, înfiinţarea Teatrului „Zgubilici” i-a adus cu sine şi privilegiul de a rămâne copil, de a se bucura chiar şi la vremea maturităţii de frumuseţea şi de entuziasmul jocurilor.
Alături de echipa sa, compusă astăzi din 12 actori, acesta colindă ţara-n lung şi în lat pentru a răspândi, oriunde i se cere acest lucru, stropii de magie ai teatrului de păpuşi. L-am oprit pentru scurt timp din călătoria sa, pentru a ne împărtăşi câteva dintre trăirile actorului păpuşar, dar şi dintre secretele de culise ale teatrului de acest fel.
Una dintre primele întrebări care mi-au venit în minte a fost cum supravieţuieşte teatrul de păpuşi într-o societate marcată de impactul noilor descoperiri tehnologice. „Deşi trăim într-o eră supusă inovaţiei, deschiderea părinţilor şi a copiilor faţă de teatrul de păpuşi nu a dispărut. În mod surprinzător, nimic din ceea ce a creat până acum tehnologia nu a reuşit să-l înlocuiască, semn că teatrul de păpuşi este foarte important în viaţa copiilor. În plus, acesta are avantajul de a se fi adaptat contemporaneităţii prin implementarea unor tehnici moderne, cum ar fi videoproiecţia sau realizarea pe calculator a montajelor. Acest lucru i-a permis să rămână proaspăt şi să coexiste cu nevoia de calculator”. Aşadar, existenţa teatrului de păpuşi este garantată nu doar pentru că acesta a înţeles că trebuie să asimileze noutăţile, ci pentru că dorinţa copiilor de a asculta poveşti primează asupra oricărei alte curiozităţi.
Micii spectactori sunt fini observatori
În aparenţă, copiii sunt foarte naivi, dar experienţa celor 12 ani de regie a spectacolelor cu păpuşi l-a convins pe domnul Tudor că lucrurile nu stau chiar aşa. Curiozitatea copiilor îi transformă pe aceştia în nişte observatori foarte fini, astfel că trucurile prost concepute nu scapă fără a fi criticate de micii spectatori. Deşi Teatrul „Zgubilici” redă pe scenă poveşti clasice, acesta şi-a rafinat permanent stilul, iar astăzi performează în faţa copiilor spectacole complexe, menite să captiveze atenţia prichindeilor până la finalul poveştii. „Copiii vin foarte deschişi la un spectacol şi sunt dispuşi să creadă ce se întâmplă pe scenă. Asta nu înseamnă însă că spectacolul pe care îl privesc trebuie să fie unul în care se folosesc trucuri ieftine. De aceea, actorul păpuşar trebuie să se aplece cu multă seriozitate asupra a ceea ce face, pentru că, în pofida tuturor aparenţelor, copiii pot face diferenţa între un spectacol foarte bine elaborat şi un altul realizat mai puţin bine.”
Pregătirea unui astfel de spectacol presupune la fel de multă repetiţie ca şi în cazul teatrului pentru adulţi. Totul începe cu alegerea basmului sau a poveştii care va fi jucată pe scenă. Se stabilesc modalităţile tehnice prin care spectacolul va prinde viaţă şi se fac repetiţii fără păpuşi, dar şi cu ele. Printre piesele redate de Teatrul „Zgubilici” se regăsesc următoarele poveşti: „Cei trei purceluşi”, după Van Gool, „Pinocchio”, după Carlo Collodi, „Prinţul nevăzut”, după un basm popular suedez, „Croitoraşul cel viteaz”, „Hansel şi Gretel”, după Fraţii Grimm, „Aventurile lui Nică”, după Ion Creangă, „Bălăioara”, „Motanul încălţat” şi „Cenuşăreasa”, după Charles Perrault. Acum spectacolul poate să înceapă, iar invitaţia la teatrul cu păpuşi se dovedeşte a fi o invitaţie chiar la copilăria veşnică.
Actorul păpuşar trebuie să îşi depăşească treapta profesională
A fi actor păpuşar presupune o afinitate pentru ludic, pentru joc şi pentru o copilărie veşnică. Sunt doar câteva cuvinte prin care Bogdan Tudor a definit misiunea aparte pe care şi-o însuşeşte cel care vrea să devină actor păpuşar. Spre deosebire de un actor care se transformă pe sine într-un personaj, actorul păpuşar trebuie să creeze o legătură specială între păpuşa pe care o mânuieşte şi copiii din faţa sa. Aceasta reprezintă, de fapt, esenţa artei mânuirii păpuşii: să transforme o păpuşă rigidă într-o făptură care le transmite un mesaj educativ copiilor. Nu este uşor deloc, iar actorul păpuşar trebuie să-şi depăşească treapta profesională şi să devină într-o oarecare măsură un psiholog care înţelege aşteptările micilor spectatori. În plus, actorul şi păpuşa pe care o mânuieşte sunt o simbioză. De aceea, în timpul spectacolului, actorul păpuşar trebuie să reactiveze acea doză de copilărie rămasă în suflet. Astfel, jocul lui devine credibil. Este nevoie, aşa cum ne-a spus şi domnul Tudor, de foarte mult exerciţiu.