de Ştefania Băcanu şi Florica Pintea

Fie că îl moştenim de la părinţi sau de la cei care ne-au crescut, fie că l-am dobândit în timp, complexul de inferioritate ne poate distruge relaţiile interumane, dar mai ales relaţia cu noi înşine. Psihoterapeutul Ana Ghenea (medalion) a tradus această trăire şi a expus soluţiile pentru a nu pica în această capcană, sau a vă ridica fără a-i afecta pe ceilalţi.

„Când suntem acaparați de acest complex, mintea «lucrează» împotriva noastră”

- Ce înseamnă complexul de inferioritate într-o relaţie de cuplu?

- Complexul de inferioritate este o asociere de trăiri, gânduri, sentimente, reacții interioare, care are la bază o comparație - între mine și o altă persoană, sau în interiorul propriei ființe. O comparație între mine, așa cum sunt acum, și un ideal, o așteptare pe care o am de la mine. Când mintea noastră intră sub influența acestui complex, într-o relație de cuplu, apar gânduri precum: „nu sunt la fel de sociabil precum partenerul meu” sau „nu sunt suficient de «bărbat» pentru ea”. Diferența față de comparațiile obișnuite este că atunci când „suntem complexați”, intrăm într-o zonă nefastă de neputință, autoînvinovățire, neîncredere, lipsă de speranță, critică interioară, iar acest „nu sunt destul de...”, în loc să ne motiveze să trecem la acțiune, să schimbăm ceva, ne demoralizează și mai mult.

- În ce constă complexul de inferioritate?

- Aceste concluzii interioare pe care le tragem despre noi, și care se pot transforma chiar în convingeri legate de identitatea noastră, pot îmbrăca multe forme: putem ajunge să ne simțim inferiori din punct de vedere fizic, mental, financiar/material, ca statut social. Atunci când suntem acaparați de acest complex, mintea nu ne mai este un aliat, ci „lucrează” împotriva noastră. După cum putem sesiza cu ușurință, există oameni așa-zis „faimoși”, „bogați”, „de succes” care au puternice complexe de inferioritate, și, pe de altă parte, oameni care, aparent, nu au abilități, bunuri, sau talente care să îi scoată în evidență, dar sunt profund împăcați cu sine, sunt bucuroși și mulțumiți, această stare de bine interioară nefiind dependentă de ceva exterior.

„Emoțiile provocate sunt de neputință, tristețe, frică, singurătate”

- Care este cel mai des întâlnit?

- Cele mai dese sentimente de inferioritate provin din comparații de genul „nu am ce are și celălalt”, „nu arăt cum mi-aș dori, sau cum arată x”, „nu sunt în stare să promovez în poziția y”. Însă dincolo de acest strat de suprafață, cu cât omul se cunoaște mai bine pe sine, cu atât aceste straturi se dau la o parte și ce apare la baza acestor complexe sunt lucruri precum: lipsa de iubire și acceptare de sine și a celorlalți, lipsa de încredere în sine și în viață, necunoașterea propriilor resurse, a potențialului propriu, sau incapacitatea de a ierta. Ceea ce este specific complexului de inferioritate este senzația subiectivă dureroasă că persoana nu atinge un anumit standard impus de partener, de ea însăși, de societate, sau de familie. Acest lucru generează gânduri legate de incompentență, autocritică, autodevalorizare, pesimism, până la depresie. Emoțiile provocate de acest complex sunt de neputință, tristețe, frică, singurătate, până la izolare, sentimentul de a nu fi înțeles, de a fi părăsit, abandonat, iar acțiunile sale sunt încărcate de lipsă de motivație şi de neîncredere.

- Complexul de inferioritate se manifestă la fel şi la femei, şi la bărbaţi?

- Bărbatul poate dezvolta complexe de inferioritate legate de ceea ce fiecare percepe ca fiind „masculin”, sau ceea ce societatea promovează ca model de masculinitate. Puterea personală, capacitatea de a domina, sau apărarea „teritoriului”. Același tip de complexe pot fi întâlnite și la femeile cu o puternică dorință de afirmare personală. Specifice psihicului personal pot fi complexele legate de maternitate și feminitate în toate aspectele ei. Atitudinea noastră față de propriile limitări, ca adulți, are mare legătură cu modul în care s-au raportat cei din mediul în care am crescut la eșecurile, greșelile noastre de copil, și la propriile eșecuri. Un copil care crește într-un mediu încărcat de învinovățire, rușine, umilire, este foarte probabil să pornească în viață cu acest model interior.

„Să îl iubim și să îl sprijinim necondiționat pe celălalt”

- Inferioritatea atrage posesivitatea în relaţie?

- O consecință implicită a sentimentelor de inferioritate este frica de „a-l pierde” pe celălalt, „dacă eu nu (mai) sunt suficient de tânăr/ă, înstărit/ă, atrăgător/are”. Prima reacție inconștientă la această nesiguranță poate fi, desigur, posesivitatea, gelozia, și impunerea de reguli aberante care limitează mult libertatea celuilalt, și libertatea personală. Aceste complexe, chiar dacă sunt ignorate, sau aparent „date de o parte”, nu dispar, până ce nu sunt conștientizate și transformate în mod real. Ele rămân într-o zonă semi sau inconștientă, ne afectează viața și relația fără să știm și chiar se „încarcă” și mai mult prin această formă de reprimare. În anumite cazuri, aceste trăiri interioare pot fi mascate la exterior prin agresivitate, încăpățânare, accese de furie, închidere în sine, o aparentă indiferență, răceală.

- Poţi să elimini singur complexele de inferioritate?

- Este foarte posibil să începem să „lucrăm” cu noi înșine și să ne depășim complexele, convingerile limitative și chiar este indicat să începem așa. Schimbările pozitive se vor simți automat și în relația de cuplu. Putem începe o consiliere, psihoterapie individuală, putem participa la workshopuri, ateliere de grup pe această temă. Putem, de asemenea, dacă ne cunoaștem cât de cât zonele vulnerabile, să acționăm curajos chiar în acea zonă. Să facem cursuri de actorie, să ne înscriem la studiile pe care nu am putut să le facem când eram mai tineri, să începem să lucrăm la hobby-ul sau pasiunea care ne inspiră etc.

- Cum îţi poţi ajuta partenerul aflat într-o astfel de situaţie?

- În primul rând, depășindu-le noi pe ale noastre. În al doilea rând, devenind din ce în ce mai conștienți de proiecțiile și așteptările pe care le avem de la el. Și nu în ultimul rând, cel mai simplu și greu, în același timp, cred că este să îl acceptăm, să îl iubim și să îl sprijinim necondiționat pe celălalt. Este o replică frumoasă care se referă la atitudinea pe care o are psihoterapeutul atunci când însoțește cu răbdare clientul în procesul său de schimbare: „Psihoterapeutul nu salvează, nu atacă și nici nu își abandonează clientul în momentele sale dificile.”

„Psihoterapia ajută la depăşirea acestor blocaje“

- Complexul de inferioritate îţi poate distruge relaţia?

- În mod clar, adâncirea în spirala negativă a complexului de inferioritate poate distruge în primul rând persoana la care se manifestă, și apoi, evident, și relația de cuplu. Sunt în schimb relații de cuplu, care, din păcate, sunt menținute tocmai de un astfel de decalaj de putere, în care unul dintre parteneri este dominant, iar celălalt este „sub papucul lui”. În general, atunci când partenerul dominat, „complexat”, începe să se trezească și să iasă din propriul complex de inferioritate, astfel de relații se încheie de la sine sau sunt forțate să se transforme radical.

- Ce putem face?

- Este binevenit să acționăm. Fie că decidem să începem o psihoterapie individuală sau de cuplu, să ne documentăm în cărțile de specialitate, sau că alegem să ne sfătuim cu un prieten mai obiectiv față de situația în care ne aflăm. Psihoterapia ajută la autocunoașterea propriei persoane și la depășirea acelor blocaje care ne mențin într-o stare de suferință. Psihoterapia individuală merge în profunzime pe problemele specifice persoanei, în timp ce în psihoterapia de cuplu, clientul este cuplul și se lucrează la îmbunătățirea relației dintre cei doi.