de Cătălina Tăgârță

Mesteacănul este folosit încă din vechime pentru tratarea multor boli. Planta are proprietăţi terapeutice de mare importanţă: antiseptice, antimicrobiene şi antibacteriostatice (deci e eficient contra bacteriilor Escherichia coli şi a stafilococului auriu). Prin aceste însuşiri, mesteacănul este un adevărat elixir pentru rinichi, pentru vezica urinară şi pentru căile respiratorii.

Evită umflarea picioarelor și apariția edemelor

Datorită proprietăţilor terapeutice ale frunzelor, mesteacănul a fost denumit „arborele vieţii”. În primul rând, este cunoscută acţiunea sa diuretică, bazată pe capacitatea de a elimina o cantitate mare de lichide din ţesuturi fără a produce iritaţii renale. Prin această diureză crescută (datorată prezenţei derivaţilor flavonici) are loc dizolvarea calculilor renali, se evită edemele renale, umflarea picioarelor şi se elimină unele substanţe dăunătoare din corp (uree, acid uric, azotaţi, azotiţi şi cloruri).

Frunzele mai au şi alte însuşiri terapeutice, respectiv sudorifice, expectorante, decongestive, emenagoge, coleretice (stimulează eliminarea bilei), antireumatismale, antiinflamatoare, antigutoase şi uşor hipotensive. Scoarţa mesteacănului are proprietăţi depurative, digestive şi febrifuge, iar seva este antilitiazică urinară. Și infuzia din frunze tratează litiaza renală. De reţinut că o eficienţă deosebită prezintă tinctura de mesteacăn amestecată, în părţi egale, cu tinctura de ienupăr, pentru a evita îmbolnăvirile de cistită, de pielită, de nefrită cronică şi de pielonefrite.

Combate hipertensiunea arterială

Alte afecţiuni în care s-au constatat efectele benefice ale preparatelor din mesteacăn sunt: combaterea hipertensiunii arteriale, cardiopatiei ischemice şi a aterosclerozei coronariene (evitând tulburările caracteristice: ameţeli, dureri de cap, vertij şi acufene - zgomote în urechi); combaterea durerilor reumatismale, inflamaţiilor articulare, artritei, artrozei şi gutei, ca urmare a proprietăţilor antiinflamatoare (efectul fiind mai evident în cazul asocierii cu osul-iepurelui, cu urzică şi cu creţuşcă); prevenirea diabetului zaharat; stimularea secreţiilor gastrice, biliare şi intestinale şi, implicit, a poftei de mâncare în caz de anorexie. Apoi, consumul regulat a acestui tip de ceai are capacitatea de a combate infecţiile intestinale, enteritele, enterocolitele, colitele de fermentaţie şi de putrefacţie (în asociere cu salvie şi cu scoarţă de stejar); combate ascita (în asociere cu ienupăr), dispepsia şi aciditatea gastrică; are efecte bune în tratarea unor boli respiratorii ca bronşita cronică şi acută, laringita, esofagita, guturaiul şi gripa; combate obezitatea şi celulita.

Seva reglează tulburările de nutriţie

Seva de mesteacăn este eficientă în fortificarea imunității copiilor şi a persoanelor debilitate sau cu tulburări de nutriţie. Seva se obţine primăvara, prin incizii în ramuri tinere sau în tulpini, are puternice acţiuni diuretice şi se bea câte un pahar de 50 ml în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, pe o durată de 15-20 de zile. Are efecte de stimulare generală a funcţiilor vitale ale organismului şi de dizolvare a calculilor renali.

Eficient împotriva HIV

Contra tifosului exantematic şi al febrei tifoide s-a folosit, în trecut, decoctul din frunze, din muguri şi din scoarţă, luat separat sau în amestec cu frunze de ulm şi de cătină roșie (în părţi egale). Extractul din muguri evită înfundarea ganglionilor limfatici. În ultimul timp, s-a constatat că un derivat al acidului betulinic pe care îl conține este eficient împotriva HIV. Contra negilor şi a rănilor este indicată o bucată din scoarţă proaspătă, schimbată în fiecare zi, care se aşază direct pe piele. Mugurii de mesteacăn au proprietăţi antibiotice şi se folosesc sub diferite forme. Pentru prepararea decoctului, spre exemplu, e nevoie de 100-120 g muguri uscaţi care se fierb în 750 ml apă până când scade lichidul la 500 ml. Se adaugă 1 g bicarbonat de sodiu pentru dizolvarea răşinilor, se strecoară şi se bea întreaga cantitate, fracţionată în cursul zilei.

Vinul tonic se bea înainte de mesele principale

Ceaiul se obține din 10 g frunze tinere uscate și 250 ml apă clocotită. Se lasă la infuzat într-un vas acoperit, timp de două ore, apoi se bea pe parcursul zilei, în porţiuni mici, urmate de puţină apă. Infuzia concentrată se obține din 20 g frunze uscate și o cană cu apă clocotită, peste care se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu. Pentru rezultate mai rapide, se pot bea două-trei ceşti pe parcursul zilei, la intervale de patru ore. Decoctul se obține dintr-o linguriţă cu scoarţă uscată şi măcinată la 200 ml apă rece, care se fierbe cinci minute. Se beau câte două căni pe zi, înainte de mesele principale, mai ales de bolnavii cu friguri intermitente şi cu frisoane. Tinctura din scoarţă se prepară astfel: 20 g în 100 ml alcool de 40 de grade, din care se iau câte 20-30 de picături diluate în 50 ml apă, de două-trei ori pe zi, pe o durată de 20-30 de zile. Vinul tonic se prepară din 50 g scoarţă uscată şi măcinată la un litru de vin roşu. Se macerează timp de șapte zile, se strecoară şi se bea câte un pahar înainte de mesele principale.

Seva se păstrează în sticle, unde capătă gust de vin și aspect de şampanie. Pentru a evita fermentarea se introduc în sticlă patru-cinci cuişoare la un litru de preparat

Pulbere de scoarţă arsă, pentru arsuri

În tratamente externe, planta poate fi utilizată în următoarele cazuri: dermatoze şi răni - decoct concentrat din 30-50 g scoarţă la un litru de apă, care se fierbe zece minute înainte de a se aplica sub formă de comprese pe zona afectată; leziunile de impetigo, pecingine sau râie trec cu scoarţă arsă, sub formă de pulbere; arsurile se vindecă dacă aplicați pe ele cât mai des tinctură preparată din 20 g muguri uscaţi şi mărunţiţi, care se macerează timp de 14 zile în 100 ml alcool.