de Raluca Grințescu

Arnica, denumită popular şi podbal de munte, carul-pădurilor, cujdă sau carul-zânelor, creşte la peste 1.000 de metri altitudine, colorând în galben pajişti întregi. Datorită efectelor sale calmante şi antiinflamatorii, arnica montană, pe numele său ştiinţific, este cunoscută de sute de ani, fiind folosită ca plantă medicinală încă din secolul al VI-lea, după cum menţionează documentele.

Florile conțin vitaminele B, C și E

În scop terapeutic se folosesc florile galbene, bogate în ulei esenţial, flavonoide, carotenoizi, acizi organici, taninuri, fitosteroli şi acizi organici, care se recoltează în lunile iunie şi iulie, la începutul înfloririi, prin tăierea sau prin ruperea inflorescenţelor. Florile se usucă la umbră, în strat subţire. Florile mai au în compoziţia lor săruri minerale şi vitaminele B1, B2, C şi E. Datorită proprietăţilor sale antiseptice, antiinflamatoare, antibacteriene, antifungice şi descongestionante, arnica se foloseşte în tratarea traumelor, deoarece stimulează procesul de regenerare a ţesuturilor, grăbind vindecarea.

Se folosește și în pareze

Tinctura de arnică, folosită atât extern, cât şi intern, poate fi procurată de la farmacii, din plafaruri sau din magazinele de produse naturiste, dar poate fi preparată şi în casă. Într-un borcan se pun flori proaspete de arnică, peste care se toarnă alcool alimentar cât să le acopere. Vasul se închide bine şi se lasă 14 zile la macerat, la cald, după care lichidul obţinut se filtrează. Tinctura se foloseşte cu rezultate excelente în caz de luxaţii, contuzii, întinderi, crampe musculare, febră musculară, dureri reumatice, gută, pareze. Tinctura se aşază pe locul dureros sub formă de comprese, după ce acesta a fost uns, în prealabil, cu ulei de măsline sau cu alifie de gălbenele. O luxaţie tratată cu tinctură de arnică cedează în două-trei zile oricât ar fi de dureroasă şi de inflamată. În medicina populară, tinctura de arnică este considerată unul dintre leacurile în „scrântituri” cel mai eficiente.

Intern, eficientă în infecții urinare

Intern, tinctura de arnică se recomandă în cistite, în infecţii urinare şi în afecţiuni ale aparatului respirator, câte șase-șapte picături diluate în puţină apă, de trei ori pe zi. În afecţiuni ale aparatului respirator se recomandă gargara, o lingură cu tinctură la jumătate de pahar cu apă la temperatura camerei. Amestecul nu se înghite, deoarece arnica poate fi toxică dacă se depăşeşte doza zilnică de 25-30 de picături.

PONT. Pulberea de arnică se obţine din măcinarea florilor uscate în râşnița electrică de cafea. Un vârf de linguriţă cu pulbere echivalează cu picăturile care trebuie luate de trei ori pe zi