Papaya este fructul arborelui Carica papaya, din genul Carica, şi mai este cunoscut şi sub denumirea de mamao, pepene de copac, lechoză (Venezuela) sau pawpaw. Seminţele pot înlocui piperul negru
Deşi este originară din Mexicul de Sud, America Centrală şi nordul Americii de Sud, datorită calităţilor deosebite, papaya este acum cultivat în majoritatea ţărilor tropicale. Carica papaya este un arbore mic, fără ramuri, singura tulpină având între cinci şi zece metri înălţime, cu frunze aranjate în spirală, limitate la vârful trunchiului. Frunzele au 50-70 cm în diametru şi şapte loburi palmate. Florile sunt produse pe axele frunzelor, maturându-se în fructe lungi de 15-45 cm şi cu un diametru de 10-30 cm. Fructele sunt coapte când sunt moi şi devin galben-portocalii. Seminţele negre sunt comestibile şi au un gust iute. Uneori sunt măcinate şi înlocuiesc piperul negru.
Bogat în potasiu
Fructul este foarte bogat în potasiu (K), vitaminele A şi C şi enzima papayna. Cura de papaya este indicată celor care au probleme cu glicemia. În foarte multe cazuri, fructul este consumat şi pentru enzima papayna, ce a dat rezultate foarte bune în recuperarea rapidă a bolnavilor operaţi la coloana vertebrală, întrucât dizolvă ţesuturile moarte existente în discurile bolnave. În America de Sud şi Centrală, băştinaşii foloseau seminţele fructului pentru combaterea dizenteriei şi a difteriei.
Alte motive pentru care este preferat consumul de papaya sunt: eliminarea neplăcerilor cauzate de o digestie imperfectă, dar şi pentru reglarea activităţii vezicii biliare, a ficatului, a pancreasului şi a intestinului gros.
Cicatrizează rănile
Cu o consistenţă asemănătoare untului, piureul de papaya (obţinut prin presarea pulpei fructului) vine în ajutorul celor care vor să slăbească, pentru că nu conţine grăsimi şi intensifică arderile în organism.
În Peru, frunzele de papaya sunt eficiente în vindecarea rănilor, iar în India, locuitorii mestecă seminţele de papaya, pentru împrospătarea respiraţiei. Pulberea de papaya catifelează pielea, eliminând celulele moarte.
Elena Şerban