de Roxana Istudor şi Adrian Barna
Plantele sunt uimitoare atunci când vine vorba despre efectul asupra sănătății oamenilor. Au fost folosite din zorii evoluției, iar unele dintre ele stau la baza celor mai renumite tratamente împotriva unor afecțiuni dintre cele mai grave și mai complicat de vindecat.
Mărul de mai, în terapiile anticancer
Podophyllum peltatum este denumirea științifică a plantei cunoscute sub numele de mărul de mai. Cu sute de ani înainte de recunoașterea sa oficială în Occident, planta a fost utilizată de indienii americani. Abia în secolul al XX-lea însă, grație experimentelor farmacistului elvețian Hartmann Stahelin, planta a uimit prin proprietățile sale în tratamentul cancerului. Mai exact, i-a fost descoperită capacitatea de a opri celulele tumorale de a se multiplica, iar asta a dus la crearea medicamentului etoposid, creditat cu salvarea a numeroase vieți și care este folosit pe scară largă și astăzi în terapiile anticancer.
Fasolea calabar acţionează asupra sistemului nervos
Cu boabele sale negre, fasolea calabar a fost folosită din timpuri imemoriale pentru a-i „verifica” pe cei acuzați de vrăjitorie în Nigeria: dacă decedau după ce o consumau, erau vinovați. Dar această plantă a stârnit curiozitatea oamenilor de știință, iar în 1867 era izolat din fasolea calabar un compus cu care s-a tratat cu succes glaucomul. Deceniile următoare au evidențiat capacitatea plantei de a acționa asupra sistemului nervos, astăzi medicamentele pe bază de extract de fasole calabar fiind utilizate în lupta cu Alzheimer.
Șofranul de câmp, sintetizat contra gutei
Vechii egipteni se tratau cu șofran de câmp împotriva reumatismului, arată papirusuri din 1.500 î.Hr. Planta este prezentă ca tratament pentru gută din scrierile marelui medic al Antichității Avicenna până la recomandările nu mai puțin faimosului Ambroise Pare, doctorul regilor Franței din secolul al XVI-lea. Cu un astfel de istoric, șofranul de câmp a furnizat în 1820 un compus care a fost folosit la prepararea unor medicamente împotriva gutei. Demn de menționat este faptul că, deși folosită pe scară largă și cu o reputație consolidată, colchicina nu a fost clasificată oficial de Food and Drug Administration, din SUA, decât abia în anul 2009.
Iarba-șarpelui și revoluția antidepresivelor
Cu mult înainte de a fi descoperită de medicina din Vest, iarba-șarpelui era utilizată în India în scopuri terapeutice. Legendarele sale calități au atras atenția cercetătorilor indieni ai secolului al XX-lea, care au studiat rădăcina acestei plante din perspectivă antidepresivă. Mai mult, părintele cardiologiei indiene moderne, doctor Rustom Vakil, a propus extractul din rădăcină de iarba-șarpelui în hipertensiune arterială. Acestea au fost mult timp cele două utilizări majore ale medicamentului reserpină, care, până să fie înlocuit recent de variante mai avansate, a marcat o revoluție a antidepresivelor și a tratat nenumărați pacienți.
Cânepa indiană, tratament pentru glaucom
Europenii descopereau în Brazilia secolului al XVII-lea vaste cunoștințe despre utilizările plantelor medicinale. Pilocarpus jaborandi sau cânepa indiană era utilizată în mod special pe scară largă pentru tratarea febrei. Introdusă în medicina occidentală în secolul al XIX-lea, planta a devenit un tratament curent al problemelor intestinale, pulmonare, ale pielii și rinichilor. Dar izolarea pilocarpinei, în 1875, avea să dea o altă dimensiune utilizărilor sale. S-a observat că are capacitatea de a scădea presiunea din interiorul ochiului, așa că a început să aibă renumele de tratament redutabil al glaucomului. Așa a rămas până astăzi, iar experții încă nu au reușit să reproducă pe deplin substanța care se găsește în mod natural în cânepa indiană.
Tisa de Pacific, prezentă în chimioterapie
În anii ’60, lupta cu cancerul în SUA aducea laolaltă Centrul Național pentru Cancer și Departamentul pentru Agricultură într-un proiect menit să descopere antidotul în lumea plantelor. Timp de 20 de ani, 30.000 de specii naturale au fost testate și, în final, o mostră a demonstrat capacitatea de a otrăvi celulele tumorale: scoarța tisei de Pacific. Imediat a fost realizat paclitaxel, medicamentul care tratează cancerul de sân și ovarian și care a devenit o parte foarte importantă în tabloul general al terapiilor folosite în lupta cu teribila maladie.
Mătrăguna oferă medicinei atropina
Otravă renumită, cu un istoric demn de cinematografie, mătrăguna a fost de-a lungul timpului, în paralel, și un vindecător. Încă dinainte de Evul Mediu a fost utilizată ca anestezic. Mătrăguna a avut o perioadă de utilizare și în frumusețe - dilata pupilele, ceea ce făcea femeile mai atrăgătoare, așa că a primit supranumele de „belladonna”. În secolul al XX-lea, celebra otravă își recucerea poziția de anestezic, relaxant și antiinflamator. Astăzi furnizează medicinei atropina, care are o mulțime de utilizări medicale, de la vechea dilatare a pupilelor necesară la unele consultații oftal- mologice până la derivații săi, utilizați în anumite afecțiuni ale plămânilor.
Arborele de chinină, folositor de sute de ani
În zorii secolului al XVII-lea, mlaștinile din jurul Romei musteau de țânțari purtători de malarie. Atunci au murit răpuși de febra teribilă și crizele violente ale bolii mulți cetățeni ai marelui oraș, de la cardinali la oameni de rând. A fost momentul în care a intrat în acțiune scoarța unui arbore, adusă de călugări iezuiți din America de Sud cu un secol înainte, și care era folosită de băștinași pentru scăderea febrei. După ce a salvat nenumărate vieți, printre care și pe cea a Regelui Charles al II-lea al Angliei, în 1820 era izolat din această scoarță uimitoare compusul chinină. Profilaxia la scară globală cu acest tratament nu a făcut doar diferența dintre viață și moarte pentru milioane de oameni, ci a avut un rol crucial în colonizarea Africii de europeni. A fost înlocuită cu medicamente de generație mai recentă abia după anul 2005, dar tot contribuie la tratarea lupusului sau a artritei.
Degeţelul roşu şi primul leac eficient în probleme cardiace
Digoxin este un medicament recomandat în terapia inimii şi a sistemului cardiovascular. Este utilizat în insuficienţă cardiacă congestivă cu disfuncţie sistolică dominantă, insuficienţă cardiacă cronică asociată cu fibrilaţie atrială etc. Substanța de la care își trage numele, digoxina, este opera medicului scoțian William Withering. În 1775, doctorul suferea de o afecțiune a inimii și nu exista tratament. Crezând că va muri în curând, a mers la o vindecătoare care i-a oferit un remediu din degețel roșu. Starea doctorului s-a ameliorat spectaculos, acesta s-a întors la sursă și a aflat totul despre puterea plantei digitalis purpurea. Entuziasmat și vindecat, medicul a trecut rapid la exprimente cu degețel roșu, descoperind că frunzele uscate și transformate în pulbere dădeau cele mai bune rezultate. În 1785 intra în scena medicinei medicamentul care a tratat milioane de oameni și care, chiar dacă nu mai este utilizat pe scară largă în prezent, a constituit o revoluție pe segmentul tratării afecțiunilor cardiace.