de Anda Postolache

Măceşul este o plantă foarte răspândită în zonele de păduri rărite de foioase, în poieniţe, pe coastele însorite, pe marginea drumurilor, în păşuni şi fâneţe. Este o plantă multianuală, dar fructele se recoltează în lunile august şi septembrie, când fructele capătă culoarea roşu-închis. Denumirea ştiinţifică a măceşului este Rosa Canina, iar în popor este cunoscut sub mai multe nume: mărăcinele coţofenei, rug sălbatic, rugul vacii, zgorghin, trandafir sălbatic etc.

Circulaţia periferică, îmbunătăţită
În medicina naturistă, fructele de măceş se folosesc pentru tratarea litiazei renale, biliare, pentru îmbunătăţirea circulaţiei periferice, în avitaminoză, enterocolită, dischinezie biliară. Pe lângă conţinutul foarte bogat de vitamina C, măceşele mai conţin şi vitaminele A, B1, B2, P şi acid nicotinic. Măceşul se foloseşte în mod terapeutic în mai multe moduri. Decoctul se prepară din două linguriţe cu măceşe zdrobite şi 500 ml de apă fierbinte. Preparatul se fierbe zece minute. Fructele nu se pun în apă rece, deoarece astfel s-ar pierde conţinutul de vitamina C. Se strecoară şi se bea de preferinţă neîndulcit, rece sau călduţ, pe parcursul unei zile întregi.

Ceaiul, un diuretic redutabil
Din măceşe se poate prepara şi o băutură răcoritoare. Se pun la macerat 100 g de măceşe zdrobite într-un litru de apă, timp de 12 ore. Se strecoară apoi şi se poate completa cu încă un litru de apă.
Ceaiul de măceşe este un diuretic redutabil, contribuind prin această însuşire la detoxifierea organismului. Datorită conţinutului destul de ridicat de vitamină P, preparatele din măceş asigură o funcţionare bună a capilarelor, normalizând astfel circulaţia sângelui. Ceaiul de măceşe creşte secreţia bilei, din acest motiv fiind indicat în afecţiunile ficatului.
Bolnavii anemici, cei în convalescenţă, dar şi bătrânii vor fi ajutaţi vizibil de calităţile de vitaminizant ale măceşului.