de Anda Postolache

Cimbrişorul este o plantă de talie mică, ce se găseşte mai ales în zonele de deal şi de munte, prin poieni, dar şi pe marginea drumurilor. În medicina naturistă se întrebuinţează două specii: cimbrişorul de câmp (Thymus serpyllum) şi cel de cultură (Thymus vulgaris). Se foloseşte toată partea aeriană a plantei în perioada de înflorire. Ambele specii conţin substanţe asemănătoare: ulei volatil, acid cafeic şi acid rosmarinic, tanin.

Uleiul volatil pe care îl are în compoziţie este de folos în tratarea tusei convulsive şi astmatice, bronşitei şi răguşelii. Se prepară un ceai şi se bea înainte de culcare. Infuzia poate fi amestecată cu frunze de potbal, de pătlagină, de nalbă, în cantităţi egale.

Ceaiul de cimbrişor are o puternică acţiune antiseptică, ceea ce îl face de ajutor persoanelor cu probleme de ficat şi de rinichi. Mai mult, acesta ajută şi la eliminarea viermilor intestinali şi poate fi combinat cu înghiţirea a doi-trei căţei de usturoi tăiaţi în câteva bucăţele. Cel mai bine este ca să se bea ceaiul neîndulcit, dar, dacă nu se poate, este recomandată mierea.

Cimbrişorul poate fi folosit şi extern, sub formă de băi aromatice. Acestea liniştesc sistemul nervos şi sunt indicate să fie făcute seara, în perioadele de stres accentuat.

Cimbrişorul e contraindicat bolnavilor de gastrită, enterită, esofagită şi insuficienţă pancreatică