de Eugenia Golub

Salcâmul este originar din America de Nord, de unde s-a răspândit în toată Europa şi Asia. În România a fost adus de turci, în jurul anului 1750, în sudul ţării, de unde s-a extins atât ca arbore spontan, cât şi plantat în liziere.

Reduce conţinutul de uree din sânge
Datorită proprietăţilor terapeutice, florile de salcâm pot trata diverse afecţiuni. Infuzia se obţine din flori uscate - o lingură la 200 ml apă clocotită. Apa din salcâm se prepară astfel: o mână cu flori uscate se macerează la rece, minimum opt ore, într-un litru de apă curată de izvor. Se bea în cursul zilei, în locul apei potabile. Ambele sunt benefice în combaterea tusei convulsive şi astmatice, în răceli, viroze, răguşeală, infecţii acute ale căilor respiratorii şi astm bronşic. De asemenea, infuzia are şi efecte diuretice, antiinflamatoare, de reducere a conţinutului de uree din sânge şi de calmare a durerilor reumatice sau a nevralgiilor dentare.

„Îmblânzeşte” efectele gastritei şi ulcerului
Amestecul de flori de salcâm şi frunze de dud, puse la infuzat în cantităţi egale în 250 ml de apă clocotită, este recomandat în bolile aparatului digestiv, tratând sau ameliorând gastrita, arsurile la stomac, ulcerul, indigestiile, insuficienţa hepatică, crampele abdominale şi hernia hiatală. Este recomandat să se bea două căni din acest ceai zilnic, după mesele principale, în cure de lungă durată.

Pont! Florile de salcâm acţionează şi asupra sistemului nervos, având capacitatea de a linişti, de a calma şi de a tonifia organismul afectat de stări nevrotice.