de Mariana Borloveanu

Toate plantele de leac pe care Dumnezeu ni le-a dăruit de-a lungul timpului au ajutat la vindecarea celor mai diferite suferinţe trupeşti şi sufleteşti ale omului. Salvia sau „iarba sfântă”, cum o numesc grecii, poate vindeca peste o mie de afecţiuni, dar trebuie consumată precum urzicile, încă de la începutul primăverii, fiindcă e unul dintre cele mai complexe detoxificante şi un excelent echilibrant neurovegetativ. Maica Iustina de la Mănăstirea Celic Dere ne-a destăinuit tot ceea ce ştie despre tămăduirea pe care o aduce această miraculoasă plantă.

„Cum să moară omul dacă are salvie în grădină?”
Înainte de a vă destăinui multe dintre binefacerile plantei de salvie, e bine să vă reamintesc un crez al semenilor noştri care au trăit în Roma Antică: „Cum să moară omul dacă are salvie în grădină?”. Proprietăţile vindecătoare ale acestei plante se regăsesc în trăirile Sfintei Fecioare Maria, care fugea cu Pruncul Iisus în braţe, urmărită fiind de soldaţii regelui Irod. Când Maica Domnului a cerut ajutor plantelor tămăduitoare să o ascundă, prima care i-a sărit în ajutor a fost salvia. Aceasta a adăpostit-o sub frunzele ei şi a scăpat-o de cei care o urmăreau. Fecioara Maria, fascinată de mireasma florilor de salvie, dar şi de faptul că frunzele miraculoasei plante au salvat-o de furia urmăritorilor, a spus: „De azi înainte şi până în eternitate, tu vei fi floarea preferată a oamenilor. Îţi dau puterea să vindeci pe om de toate bolile şi să-l salvezi de la moarte aşa cum ai făcut tu pentru mine”. De atunci, salvia înfloreşte în fiecare an pentru salvarea şi ajutorarea oamenilor, fiind ocrotită de mâinile Sfintei Fecioare.
Medicii greci şi romani atribuiau salviei proprietăţi multiple: diuretice, întăritoare, hemostatice şi antibronşitice. Salvia a pătruns de timpuriu în Europa prin intermediul călugărilor benedictini, mai ales din Mănăstirea St. Gallen. Walafried Strabo, stareţul sfintei Mănăstiri Reichen, a lăudat salvia în poemul său „Hortulus”, dăruind în acelaşi timp împlinirea mântuirii tămăduitoare a creştinilor.

Era denumită „hrana zeilor”
Încă din Evul Mediu, salvia a avut un rol deosebit atât în medicină, cât şi în arta culinară, ceea ce a permis preotului Konrad von Megenberg să o considere drept „hrana zeilor”. Acest semiarbust peren, originar din regiunea mediteraneană, a ocupat suprafeţe tot mai mari în Grecia, Spania, Italia, Turcia şi, treptat, în Germania, Franţa, Anglia şi coasta Dalmaţiei. În România, salvia găseşte condiţii deosebite de cultură, îndeosebi în judeţele din sudul ţării, mai ales pe terenuri pietroase şi calcaroase, expuse la soare, unde îşi menţine foarte bine coloritul frunzelor şi parfumul. Frunzele argintii sau alb-cenuşii, păroase, se recoltează de trei-patru ori pe an, în decursul verii şi al toamnei, cu condiţia ca timpul să fie însorit. Se usucă în poduri şi în camere bine aerisite, în locuri umbrite, pentru a nu pierde din uleiul eteric, uşor volatilizabil. Efectele sale sunt la fel de benefice şi dacă se utilizează planta uscată la umbra duzilor. Un vechi proverb chinezesc ne dă certitudinea efectelor sale benefice, astfel încât: „Cine are salvie în grădină nu lasă bătrâneţea să se apropie!”.

Uitaţi de neplăcerile menopauzei
Se ia un mănunchi de salvie, care să aibă şi frunze, şi flori şi se spală bine sub un jet de apă. După aceea se lasă la uscat timp de două ore, după care se toacă mărunt cu un cuţit, apoi se macină cu ajutorul unei maşini electrice de cafea. Se obţine o pulbere de salvie foarte fină, care se administrează cu o jumătate de oră înaintea celor trei mese principale ale zilei, în doze de câte o jumătate de linguriţă. Această pulbere se depozitează în sticle închise la culoare, care trebuie închise ermetic. Având în vedere faptul că se evaporă foarte repede, datorită uleiurilor volatile pe care le conţine, se depozitează în locuri întunecoase şi reci şi se consumă în maximum două săptămâni. Un studiu realizat în Italia, în 1998, pe un eşantion de 50 de femei, a arătat că, după trei luni de tratament cu salvie, s-au rărit sau chiar au dispărut bufeurile nocturne, precum şi transpiraţia abundentă. Deci, recomandarea de bază a pulberii de salvie este în tratamentul tulburărilor de menopauză.

Readuce glicemia la valorile normale
Tinctura este cel mai concentrat leac, pe care călugării din toate timpurile l-au folosit spre tămăduirea a numeroase boli. Este foarte uşor de obţinut şi se recomandă în tratarea unor afecţiuni precum tulburări de menopauză şi reabilitarea valorilor glicemice şi hormonale ale persoanelor care au trecut de 50 de ani. Într-un borcan de sticlă se pun 20 de linguri cu pulbere de salvie, peste care se adaugă 500 ml de alcool alimentar de 40-50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă la macerat timp de două săptămâni, după care se filtrează printr-un tifon, iar tinctura rezultată se păstrează în sticluţe mici, închise la culoare, care se depozitează în spaţii foarte răcoroase. Se administrează câte o linguriţă diluată în jumătate de pahar cu apă, de trei-patru ori pe zi. Este eficientă de asemenea ca echilibrant nervos şi hormonal, precum şi ca stimulent al activităţii cerebrale şi al memoriei.

Vinul „goneşte“ surmenajul
Din pulberea pe care aţi obţinut-o după reţeta de mai sus se iau 20 de linguri rase şi se pun într-un litru de vin natural alb sau rozé. Se amestecă bine, după care se lasă la macerat trei săptămâni. După această perioadă se strecoară totul printr-un tifon dublu şi se depozitează în sticle de culoare închisă, care se ţin la întuneric. Din acest vin se pot lua trei linguri înainte sau după fiecare masă principală. Administrarea acestui vin obţinut din salvie stimulează apetitul şi vă înviorează. Medicul francez Jean Valnet a declarat: „Vinul de salvie este un extraordinar remediu contra surmenajului şi a asteniei, dar calmează în egală măsură crizele de astm şi distonia neurovegetativă”. Acelaşi medic recomandă vinul cald de salvie ca un excelent profilactic pentru răceală şi gripă, cu condiţia ca la acesta să se adauge şi un strop de scorţişoară.