de Iulian D. Moleianu
Unul dintre cele mai populare leacuri folosite împotriva diabetului şi tuberculozei, afina este de asemenea un fruct delicios, care poate fi consumat lesne şi care se găseşte destul de uşor pe piaţa românească. Graţie principalilor constituienţi cunoscuţi (tanin, acid citric, pectină, pectoză, zahăr, albuminoide, factori vitaminici P), afina are proprietăţi de astringent antiseptic şi antiputrid, bactericid, dizolvant uric, ocrotitor al pereţilor vasculari, antisclerotic şi ameliorant al vederii nocturne.
Lichiorul şi tinctura vindecă scorbutul
Puţini ştiu că, încă din Antichitate, afinele erau folosite ca antidot al diareii, dar, culmea, vindecă şi constipaţia, combinate cu alte fructe, precum pepenele şi prunele. Tratamentul cu extract de afine ajută la combaterea colibacilozei, hemoragiilor prin fragilitatea capilară, menometroragiilor, arterosclerozei, tulburărilor circulatorii, coronaritei, hepatismului, insuficienţei biliare şi azotemiei. Se administrează ca uz extern în caz de faringite, stomatite, afte şi micoze. În privinţa uzului intern, lucrurile sunt mult mai ample. Afinele bine coapte, consumate proaspete, în mare cantitate sau sub formă de jeleuri sau marmelade, sunt recomandate mai ales persoanelor care suferă de diaree cronică. Decoctul de bace se obţine în felul următor: se adaugă o lingură la o ceşcuţă cu apă, care se fierbe cinci minute şi se infuzează 15 minute. Apoi se strecoară prin presare pentru două până la şase ceşti pe zi. De asemenea, lichiorul şi tinctura de afine sunt recomandate în cazurile de afecţiuni catarale şi scorbut.
Extractul are proprietăţi antiseptice
Acţiunea electivă a mirtilinei (substanţa colorantă a afinelor) pe colibacil, pe bacilul lui Eberth (tifoidă) şi pe bacilul lui Gaertner a fost constatată in vitro. Sucul bacelor sterilizează culturile acestor bacili în 24 de ore. De asemenea, frunzele de afin au proprietăţi hipoglicemiante. Se utilizează în infuzie sau în decoct, în doze de 30-40 g la litru (0,5-1 litru pe zi), în cazurile de diabet. Glucozidele de antociane extrase din bacele de afine îşi găsesc indicaţiile principale la nivelul aparatului circulator şi al vederii.
Extractele, obţinute după un procedeu pus la punct de prof. H. Pourrat de Clermont-Ferrand, s-au dovedit atât de eficiente, încât circa 1.000 de tone de bace de afine sunt în prezent utilizate pentru prepararea lor. Bacele provin din recoltele plantelor sălbatice, pe care le găsim în general în Franţa şi în unele ţări din Est, cum ar fi Polonia şi România. Cererea crescândă a bacelor de afine destinate folosirii în industria alimentară decurge din proprietăţile terapeutice atribuite glicozidelor de antociane. Taninul conţinut de afine joacă, de asemenea, un rol antiseptic.
• În ultimii cinci ani s-au înregistrat creşteri cu 50% mai mari decât în anii precedenţi la consumul bacelor de afine în toată Europa, datorate efectelor benefice ale acestor fructe
Inamicul numărul 1 al aftelor
Încercările de a spori numărul culturilor de afini au fost destinate, în principiu, aprovizionării industriei farmaceutice. Bacele au fost recoltate la maturitate, pentru a se determina conţinutul lor în glicozide de antociane, care reprezentau principiile active căutate. Bacele posedă o epidermă puternic colorată, cum sunt cele de Vaccinium Myrtillus, dar miezul lor este, practic, incolor. Totuşi, prin strivire şi mai ales cu prilejul fermentării, acest miez se colorează prin transformare (unele leucantocianozide pe care le conţin devin antocianozide). Miezul se foloseşte cu precădere în postura de mixtură antidiareică. Contra ulcerelor gurii, a aftelor, putem mesteca bacele proaspete sau uscate, pe care ulterior le scuipăm.
