de Gabriela Niculescu

Merişorul este un arbust asemănător cu afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1.300 m. Are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sunt campanulate, albe sau roşiatice. Fructul de merişor este o bacă sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui din cauza conţinutului de arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4%-7%), acizi (citric, malic, benzoic - 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, tanin, vaccinin (un glucozid) şi săruri minerale. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri. În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de merişor.

Fructele netezesc uraţii
Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi dizolvă uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte din fructe, frunze şi muguri netezesc uraţii.
Frunzele de merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim şi se usucă la umbră, în strat subţire. Ele au, pe lângă numărul impresionant de substanţe benefice organismului uman, şi multe vitamine. Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele, ca şi fructele, au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor acţionează ca un dezinfectant urinar.

Decoctul, administrat în gută
Decoctul din frunze de merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente: catar vezical, cistite, pielite, uretrite. Datorită conţinutului mare de tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism şi litiază urinară.
Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe cu frunze mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece. După aceea, lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după zece minute se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml, şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de trei-patru ore. Decoctului i se poate adăuga şi un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu.

Bicarbonatul de sodiu măreşte acţiunea dezinfectantă
Un alt decoct diuretic se poate prepara din frunze de merişor (30 g), flori de albăstrele (10 g) şi lemn-dulce (10 g). Se pune o lingură cu cele trei plante amestecate într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe zece minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinei, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

Infuzia are acţiune diuretică
Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzie de frunze de merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metilhidrochinonă, care, alături de flavonide, imprimă infuziei acţiunea diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

• În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de merişor şi maceratul de glicerină din muguri de merişor
• Merişoarele au acţiune diuretică, bactericidă, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă