de Cristina Cristache
În tradiţia populară românească, bozul era odinioară una dintre plantele cel mai utilizate și apreciate. Terapia cu boz se transmitea din generaţie în generaţie datorită efectelor benefice dovedite de-a lungul veacurilor în diferite afecţiuni. Numit fratele sălbatic al socului, are proprietăţi asemănătoare, însă mai puternice. Acesta conţine ulei volatil, răşini, acid tartric, acid malic, saponine, un colorant albastru şi substanţe amare. Femeile ţineau bozul mereu la îndemână pentru tratamente diverse, dar şi pentru că boabele rozalii erau ideale pentru vopsirea ţesăturilor.
Stimulează digestia şi taie foamea
Bozul este un inhibitor redutabil al apetitului alimentar, rădăcina fiind unul dintre cele mai puternice purgative şi detoxifiante din flora noastră. Cel mai semnificativ este efectul acestei plante în curele de slăbit în care se foloseşte plămădeala din rădăcina de boz, care are şi efecte laxative şi diuretice. O lingură cu acest preparat se administrează în ţuică, înainte cu câteva minute de masă. Mirosul său destul de neplăcut inhibă extraordinar de mult apetitul. În caz de constipaţie se ia rădăcină de boz, mai ales macerată în ţuică, una-două linguri de două-trei ori pe zi, pe stomacul gol. Un tratament durează două săptămâni, apoi se face o pauză de o săptămână, după care se poate relua. Împotriva indigestiei şi acidităţii gastrice se consumă o felie de rădăcină de boz, de mărimea unghiei degetului mic, mestecată înainte de masă cu un sfert de ceas, sau un vârf de cuţit cu pulbere din această rădăcină, cu 20-30 de minute înainte de mesele principale. În Vrancea, ceaiul din frunze se dădea copiilor contra crampelor, iar decoctul, mai concentrat, contra limbricilor.
Util în reumatism
Pentru răceli şi reumatism, se făceau băi generale sau locale cu decoct fiert într-o căldare, apoi turnat în vasul de baie. În Ialomiţa chiar se practica scăldatul bolnavului în decoct fierbine sau „îi făceau abureli” până începea „să curgă năduşeala pe el”, adică pacientul era pus să inspire aburii fierbinţi ai leacului până când acesta transpira abundent. În timp ce se aplica această tehnică, se aşterneau pe un cearşaf foi de boz, se aşeza bolnavul pe ele, după care era acoperit cu o pătură groasă. Bolnavul cădea într-un somn greu, în care asuda considerabil, uneori chiar pierzându-şi cunoștinţa şi apoi îşi revenea, fiind uşurat de chinurile bolii.
De folos în cazuri de blenoragie
Pentru cistită şi chiar infecţii renale recidivante se recomandă o jumătate de pahar cu macerat la rece din rădăcină de boz, de patru ori pe zi. Dacă boala contraindică aportul suplimentar de lichide, rădăcina de boz se ia sub formă de pulbere - câte un vârf de cuţit, de trei-patru ori pe zi. Acelaşi tratament pe bază de decoct era folosit de străbuni în ascită, afecţiune caracterizată prin acumularea de lichid în abdomen. În cazuri de blenoragie - boală contagioasă produsă de un gonococ care afectează tractul genito-urinar - se pot administra un ceai de frunze de boz, decoct în apă ori vin, precum şi boz în combinaţie cu alte plante care anihilează bacteria. Este foarte important să nu se depăşească dozele menţionate, deoarece rădăcina de boz este un purgativ extrem, care poate da efecte secundare neplăcute precum deshidratare, colici abdominale, stări de iritaţie a tubului digestiv. De asemenea, a nu se lăsa la îndemâna copiilor.
Cataplasmele alină durerile
În medicina populară, bozul era un aliat de nădejde şi în caz de dureri. Spre exemplu, decoctul de rădăcini se ținea în gură contra durerilor de dinţi. Tot cu acest leac se spălau umflăturile, scrântiturile, obrintelile (umflătură dureroasă şi ferbinte produsă de îngrămădirea sângelui la o bubă ori la o rană), iar cu resturile plantei se făceau legături, oblojeli. Rădăcina de boz se fierbea bine cu tătăneasă, peliniţă şi rădăcină de brusture, se punea apoi peste ele făină de secară, piper negru, untdelemn şi tărâţe de grâu, iar cu amestecul obţinut se făceau cataplasme pentru durerile de mijloc. O legătură de boz se punea pe piept celor bolnavi de oftică, adică de tuberculoză.
PONT. Planta nu va fi administrată persoanelor cu diaree, care suferă de colon iritabil, gastrită hiperacidă, care sunt slăbite sau persoanelor care au senzaţie de vomă accentuată.
Prepararea leacurilor naturale
Bozul se distinge de soc printr-un miros al frunzelor, al tulpinilor şi al rădăcinilor care poate fi dezgustător, dar care are un rol important în orice terapie. Nu sunt multe plante atât de puţin pretenţioase ca bozul, care se aşază oriunde există lumină destulă şi pământ cu multe resturi organice. Îl găsim de la munte până la câmpie, pe margini de drum şi de pădure, în locurile virane, pe malul apelor curgătoare. Rădăcina sa este adâncă şi puternică, necesitând un efort considerabil la dezgropare, care, de obicei, se face la sfârşitul lui octombrie, când planta şi-a terminat vegetaţia. După dezgropare, rădăcina se spală în apă, se taie mărunt şi, în cazul în care nu o folosiţi crudă, se întinde la uscat în strat foarte subţire, în locuri bine aerisite. Pentru a vă bucura de beneficiile acestei minunate plante vă puteţi prepara acasă propria plămădeală sau macerat. Prima este forma cea mai eficientă de administrare a rădăcinii de boz. Se prepară din 100 g rădăcină proaspătă, tăiată foarte mărunt, care se pune într-un litru de ţuică tare, unde se lasă să se macereze vreme de cinci zile. Apoi se filtrează şi se păstrează într-o sticlă închisă la culoare. Se iau, de regulă, una-trei linguri pe stomacul gol, înainte de masă, pentru cura de slăbire şi cu două ore înainte de masă, pentru efectul purgativ. Maceratul la rece se face din două vârfuri de cuţit cu rădăcină de boz mărunţită, lăsată la înmuiat într-un pahar de 200 ml cu apă, de seara până dimineaţa, când se filtrează. Preparatul obţinut se ia pe stomacul gol, câte unul-două pahare pe zi.