de Iulian D. Moleianu
Denumit „Boletus igniarus” sau, mai simplu, iască, buretele de stejar este folosit din vechime pentru oprirea sângerărilor. Este vorba, de fapt, despre două genuri de ciuperci - Fomes și Phellinus - care cresc în pădure, pe tulpinile copacilor bătrâni, mai ales pe stejari și fagi. Aceste ciuperci sunt folosite ca materie primă pentru prepararea a ceea ce noi numim „iască”. Buretele de stejar crește sub forma unei copite de cal sau a unei etajere.
Cicatrizează rănile
Aceste ciuperci sălbatice au durata de viaţă îndelungată, putând creşte şi 30 de ani. Pe măsură ce îmbătrâneşte, buretele de stejar îşi schimbă culoarea de la cenuşiu închis înspre negru. Partea germinativă are dimensiuni de 10-30 cm şi partea superioară îi este acoperită de încreţituri concentrice. În medicina populară, buretele de stejar a fost folosit multă vreme pentru oprirea sângerărilor și tratarea rănilor. În natură, în lipsă de altceva, se utilizează ca pansament, fiind un hemostatic destul de puternic.
Se foloseşte numai sub formă de praf şi de cataplasme
Buretele de stejar se foloseşte exclusiv ca uz extern, sub formă de praf şi de cataplasme. Praful se obţine foarte rapid. Bureții se culeg în lunile septembrie și octombrie și se taie felii de 1-2 cm. Se usucă la soare și se macină, pulberea presărându-se direct pe răni. În urgențe, pentru a opri hemoragiile în pădure, buretele de stejar poate fi tăiat în bucăți și folosit ca atare pe rană. Cataplasmele se folosesc uscate, acoperite cu un material textil gros, strâns în jurul locului afectat. Calmează durerile reumatismale, musculare sau cele provocate de gută.
Atenţie, nu mâncaţi planta! Este otrăvitoare!
Ca mai toate ciupercile sălbatice, buretele de stejar are şi contraindicaţii. În primul rând, această buruiană este otrăvitoare. Puteţi recunoaşte imediat buretele de stejar după pălăria emisferică, bombată, opacă, puţin catifelată, cu piciorul gros, spre bază puţin găunos, galben şi cu vinişoare sau puncte roşii, după porii foarte mici, sporii verzui-brunii şi cărnurile albăstrii. Otrăvirea cu ciuperci are următoarele semne (ce se ivesc de la o oră până la cinci ore de la masă, în funcţie de rezistenţa organismului otrăvit cu ciuperca frumoasă, dar înarmată cu coasă...): dureri cumplite de burtă, cu vărsături, diaree, după care apar ameţelile, tremurăturile, spasmele, aiurările. Din nenorocire, aceste semne se ivesc uneori cam târziu, dacă nu chiar când otrava a pătruns deja în sânge. Dacă salvarea nu a sosit când se mai putea face ceva, semnele otrăvirii fatale merg înainte: respiraţia devine grea, horcăitoare, pulsul neregulat, apoi cu bătăi din ce în ce mai slabe şi mai rare, vederea se tulbură ca o apă în care s-a turnat sare, faţa este cuprinsă de paloare, iar corpul, de o rece sudoare, temperatura scade cu 3 sau 4 grade Celsius esenţiale, iar moartea vine cam după cinci zile de suferinţă îngrozitoare. Dacă bolnavul scapă până la urmă printr-o minune, el rămâne totuşi încă mult vreme suferind de aprindere de stomac şi de alte organe interne.